Lacrima Tatălui este volumul publicat de Romeo Aurelian Ilie în 2022 la Casa de Pariuri Literare – spre rușinea mea, eu credeam că e de debut, dar se pare că nu e așa (la editura Tracus Arte a apărut, în 2018, Patruzeci și unu. Eu, surdo-mutul, în urma câștigării concursului de debut în poezie „Traian T. Coșovei” – am de gând să fac rost de ea și să o citesc curând).

Titlul, recomandările de pe coperta a patra și biografia autorului – luate și împreună, și separat – m-au făcut să fiu convinsă de la început că nu are cum să-mi placă Lacrima Tatălui. Atee fiind și exasperată de religia care acaparează irațional mai totul în jur, mă așteptam să mă simt atacată de poeme, deranjată de referințele religioase, poate chiar judecată subtil pentru lucrurile în care nu cred. Surpriza uriașă a fost că, dimpotrivă, am descoperit în acest volum o voce care caută să analizeze, deseori în manieră confesivă, în ce crezi și cum se vede asta, nu în cine. Practic, cum e când cauți binele din tine, dar fără a-l căuta neapărat pe Dumnezeu ca entitate separată, absolută, desprinsă de idei precum moralitate, culpabilitate, filosofia intenției și-a actului discutabil.

Lacrima Tatălui nu contestă, dar chestionează alegeri și decizii ale divinității, nu existența acesteia, dar pare că face cunoscuta afirmație că „Dumnezeul meu este iubire” și eul liric nu e de acord când vede altceva (vezi poemul „Soldații”, de la pagina 26). Fascinant cum, chiar și din prisma unei persoane religioase, iubirea se poziționează dincolo de divinitate („Femeia de sare”, pagina 12; „Scara”, pagina 16) – o atitudine pe care evident că o aprob, al naibii de subiectiv. Per ansamblu, acest volum mi-a lăsat senzația de rugăciune în cadrul căreia de la Dumnezeu se cere, ca de la egal la egal, dovezi („Ispitirea” de la pagina 27 e mai mult decât elocventă aici).

Am mai apreciat și că, în ciuda subiectului, n-am dat de truisme, iar adevărurile personale sunt bine conturate și specifice, chiar „negociate” atunci când eul liric provoacă (tot în „Soldații” de la pagina 26) și cere socoteală („Dor de orbire”, 29), subliniind contradicțiile dintre a fi om și cerințele divinității în raport cu această calitate fragilă și supusă erorii de care pare că și divinitatea dă dovadă („Fiii Risipitori” de la pagina 30, acolo unde chiar Dumnezeu apare ca un fiu risipitor care îndrumă, din proprie experiență). Pillat apare și el ca o fațetă a condiției umane (poezia omonimă de la 34), iar două pagini mai încolo, în „Ștreangul”, am găsit ideea care m-a apropiat cel mai mult de poezia lui Romeo Aurelian Ilie: ca om, e mai ușor să te vezi în Iuda decât în Iisus.

Lacrima Tatălui e un volum de poezie pe care l-aș recomanda celor care caută binele (poetic?) din propria persoană înainte de a-l pretinde de la altcineva, fie că ne referim la o zeitate sau o altă ființă. Aici, ritualul pandemic este comparat cu unul religios („Ritual I”, pag. 45), cu un punct comun tocmai în căutarea sinelui (la fel ca la pag. 51, în „Quarantania”). De altfel, „singurul infern care există cu adevărat” este tot sinele, și-aici nu puteam să nu fiu de acord.

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici.

Facebook Comments