Category: Agoraterapie (Page 7 of 8)

Nu am mai scris de multă vreme aici și nu țineam să o fac. În orice caz, nu voiam și nu credeam ca o postare de pe Facebook-ul unei cunoștințe îndepărtate să mă pornească în așa hal, dar în contextul unui referendum pe o temă aberantă, nu am de ales decât să împărtășesc motivul care mi-a provocat rău fizic într-o noapte de vineri, după ora 1.

Avem o tânără, să-i spunem generic Ana, pe care o cunosc de mai bine de 10 ani, a cărei poză de la nuntă îmi sare în ochi când scrollez. Mă șochează două lucruri, în perfect contrast: sclipiciul de pe rochia ei aurie și ochii, cei mai triști ochi pe care i-am văzut în ultima vreme. Nu mă duc mai departe cu gândul, nu vreau să îmi spun cât de vizibil e că soarele care îi e rochie e menit să ascundă orice altceva, să eclipseze tristețea. În fundal, o sobă și niște oameni întorși cu spatele, vorbind între ei. Chiar dacă ea tocmai se pregătește să semneze, nimeni nu îi acordă atenție nici măcar acum. Face ceva ce „trebuie”, intră „în rând cu lumea”, e doar o chestiune de bifat acum pentru că „așa se face”, masa de mai târziu o fi mai importantă. Continue reading

Cât voi trăi, luna septembrie va însemna, pentru mine, răcoarea din diminețile în care nu exista bucurie mai mare decât aceea că a început școala. Mi-a plăcut fiecare secundă petrecută în clasă și-abia acum aș zice uneori că eram tocilară; altfel, cred că școala era doar o alternativă plăcută la realitatea din care ieșeam dimineața, cu rucsacul nu atât de greu ca al copiilor de-acum. Dar despre asta cu altă ocazie sau poate niciodată.

În septembrie începe școala, în mintea mea, pentru toată lumea. Copii, evident; părinții care sunt stresați de ghiozdane, pixuri, carioci, culori; bunici, profesori, chiar și pentru cei care n-au copii și nici job în domeniu, dar care sunt striviți de masele de elevi care aglomerează autobuzele brusc, odată cu primele frunze care meșteresc cel mai frumos covor din lume. Continue reading

La film e frumos, pătrunzi în alte lumi și uneori nu mai ieși de-acolo nici după ce filmul se termină.

La film e frumos, afli lucruri noi, îți lărgești orizontul, devii mai tolerant, cunoști oameni noi, poate râzi cum n-ai mai făcut-o de mult sau te emoționezi cum nu știai că mai poți.

Dar la film se intră cu telefoanele pe care tipa cu coc de nuntă, blond cu roz și ceva sclipitor în vârf, le apasă pe fugă cu ghearele prea ascuțite, țăcănind în ecranul care aruncă lumină pe fața ei, tot sclipitoare, pe fața celor din jur, pe fața mea, lucind de transpirația cauzată de nervii pe care nu, nu mi-i stăpânesc. Continue reading