Mi-a recomandat multă lume să citesc The Lamb și înțeleg de ce: versiunea mea mai tânără ar fi fost topită după grotescul narațiunii – canibalism cu un iz incestuos și o figură maternă narcisistă ca element central. Au trecut anii, din fericire și din păcate, și nu mai sunt impresionată de simplul curaj de-a pune tot ce e scârbos sau șocant pe foaie, am mare nevoie ca narațiunea să se susțină, să fie coerentă, să transmită ceva dincolo de universul său – care trebuie să fie impecabil construit.
Dacă n-ați citit sau n-ați terminat încă romanul, să știți că tot materialul de mai jos conține spoilere. Dacă vă deranjează, acesta este momentul să dați save link for later și să ieșiți.
Logistica crimelor în serie
Așadar, Ruth și Margot, fiica ei, trăiesc într-o casă dărăpănată din pădure și se hrănesc cu oameni pe care fie îi atrag activ (pun cuie pe strada din vecinătate pentru a face pană și-a ajunge la ele ca să ceară ajutor), fie le pică în brațe (oameni care urcă pe munte și se pierd, sunt obosiți, răniți și speriați). În general e abundență de mâncare în casa lor (chiar dacă mama narcisistă se tot plânge că e lihnită), așa că ne-am putea întreba: ce se întâmplă cu mașinile celor care fac pană? Din roman nu aflăm nici măcar în treacăt, or un astfel de chin logistic ar fi relevant. Basm sau nu, explicația trebuie să se existe și să se poată susține în construcția mare a cărții, în logica ei internă, chiar dacă e subtilă sau insinuată.
Legat de cei care vin pe jos și dispar pe bandă rulantă: cât de credibil e să dispară zeci de oameni cam în același loc (acțiunea pare să se întâmple în zilele noastre, deci se poate considera că aveau și telefoane, hărți sau o ultimă locație cunoscută sau măcar ceva din toate acestea) și să nu vină nimeni ca măcar să arunce o privire în zonă?
Când chiar vine cineva, culmea, e Eden, viitoarea iubită a lui Ruth. N-ar fi o problemă, era cazul să mai apară un personaj în monotonia mamă-fiică, dar știți de ce vine? Pentru că vede în ziar că au dispărut doi oameni într-un loc, iar ea, date fiind intuiția ei și precizia fără limite, își spune: aha, acolo există cineva care îi mănâncă, mă duc și eu să mănânc cu ei pentru că mi-am mâncat bebelușul dintr-o înghițitură chiar când l-am născut, acum 20 de ani, și mai vreau. Chiar dacă, doar câteva rânduri mai jos, amintește despre familia căruia i-a dat copilul născut ca adolescentă. Unreliable, dar cât și cu ce cost pentru întreaga poveste?
Putreziciunea atrăgătoare
Apoi trebuie să ne uităm puțin la Ruth, această frumusețe răpitoare care nu se spală niciodată pe dinți și își șochează chiar și fiica, crescută în aceleași condiții și îmbăiată mereu în apa cu jeg a mamei sale, cu cât de galbeni îi sunt dinții, cu cât de tare duhnește a putreziciune, cu faptul că nu are niciodată nasturii încheiați corect (nici toți, nici în ordine). Cu toate acestea, Ruth pare să fie un magnet pentru toată lumea, victimele îi pică în brațe înainte să-i aterizeze în oală, câte un nefericit în căsnicie i se abate prin iatac și ajung să fie intimi în cele mai grotești moduri în fața copilului – chestie cu care, din nou, n-am o problemă dacă are un sens în narațiune. Dacă arunci voyeurism cu forța doar ca să mă surprindă… trebuie să iei în calcul și că m-ar putea surprinde neplăcut. În plus, dacă pădurarul vine destul de des pe-acolo, suficient încât să aibă timp să se comporte cât de cât ca un tată pentru Margot și să-și măsoare cu ea dimensiunea palmelor, cum face de nu vede cârligul uriaș care atârnă din tavan și care folosește la scurgerea și tranșarea victimelor?
Ah, vrăjitoria ar putea explica succesul ei la bărbați și femei, de exemplu, dar nu e cazul – singurele vrăji făcute sporadic de-a lungul narațiunii se dovedesc a nu funcționa, deci autoarea își dinamitează singura tentativă de a conferi credibilitate lumii construite.
Unde-i basmul?
Cred că o mare parte din dezamăgire poate fi pusă pe seama faptului că m-am simțit mințită de coperta a patra. Lăsând deoparte cuvintele laudative, care pot fi superlative adevărate, dat fiind că-s subiective, e important de menționat că se promite un basm, or cartea scrisă de Lucy Rose n-are nici în clin, nici în mânecă, cu trăsăturile basmului.
Realul se împletește cu fantasticul în basm, da? Ei bine, autoarea a omis fantasticul (e ceva la final, dar mai mult strică nimicul construit decât să ajute). Nu avem luptă dintre bine și rău, căci Margot oscilează între cele două lumi și oricum mor cu toții la final, nu se pedepsește răul. Nu prea avem erou și, dacă am avea, n-ar avea pe nimeni de partea lui (la ce ajută șoferul de autobuz școlar care o găsește moartă pe fetiță după multă vreme?). Simbolismul scârțâie sau a fost atât de bine camuflat, încât mi-a scăpat (tind să cred că e prima variantă, totuși, n-avem numere magice, n-avem figuri clar delimitate, reprezentative pentru o putere sau o caracteristică și care să ajute un personaj sau altul).
Una dintre mărcile basmului – cunoscute și de copiii care încă n-au început școala – e că timpul și spațiul nu sunt determinate, de unde și formulele de tipul „odată ca niciodată” și toate celelalte; aici avem o ancorare destul de concretă în zilele noastre sau foarte aproape de ele, în orice caz: există ziare, mașini, telefoane, autobuz școlar,
Nici nu poate fi vorba de transformări, nu se dă nimeni peste cap să se facă zmeu sau talpă de bocanc, dar de la un punct te împaci cu asta. Narațiunea clasică de basm e la persoana a treia, deci să nu vă surprindă că aici se narează la persoana I.
Apoi, poveștile populare au, că ne place sau nu, o morală anume, fie că e destul de pe față sau mai subtilă. Dar o au, iar în The Lamb lipsește cu desăvârșire.
S-ar putea zice că da, dar e basm modern, de fapt. S-ar putea, dar rămâne valabil aproape tot ce-am zis mai sus, plus următoarele detalii: avem o problematică actuală insuficient explorată (trauma, narcisismul, afecțiunea psihică, relația cu mama, relația cu tatăl, abuzul și neglijarea copilului – atinse mai puțin decât atingi din greșeală un necunoscut la coadă la supermarket, deci absolut gratuite, fără miză), un limbaj modern care nu ajută la nimic și un final care nu-i fericit sau moralizator, am înțeles, dar care nu adaugă nimic narațiunii plate de până atunci.
Platitudine și neconcordanțe
Ca să-mi verific argumentele, la un moment dat am intrat pe recenziile de pe Goodreads ale celorlalți care i-au dat tot o stea și am găsit că zicea cineva că poți lua un dialog de la final și să-l muți la mijlocul sau chiar la începutul cărții și n-ar fi nicio diferență, nu s-ar simți nimic ciudat. Am fost un pic invidioasă că nu m-am gândit eu la asta pentru că da, chiar așa e: nu doar că narațiunea nu progresează, nici personajele nu o fac, nici dialogurile nu sunt despre altceva decât despre „Mi-e foame”, „Sunt lihnită”, „Hai să atragem un rătăcit*. De câteva ori, Ruth îi reproșează lui Margot, căreia nu-i spune niciodată pe nume, faptul că e mama ei fără voie, că nu și-a dorit maternitatea, că nu e rolul și locul ei. Finalul fetiței se vede de pe la primele pagini, n-avem suspans, n-avem piste greșite, nici încercări depășite sau piedici concrete. Locul unde a dispărut tatăl fetiței? La fel de străveziu încă de la început.
Tot din seria neconcordanțelor: fiecare rătăcit e gătit în fel și chip, păstrat pe termen lung, ajunge săptămâni și luni pentru două, chiar trei persoane, dar cumva, un bărbat adult sănătos și despre care n-avem indicii că ar fi cântărit 14 kilograme (deși și asta ar fi fost prea mult) ajunge să fie mâncat într-o singură zi de o femeie și un copil de câțiva ani.
Ca să nu mai zic că la final devine o carte cu fantome. Păi așa ne-a fost vorba, Lucy Rose?
Dacă m-aș concentra puțin, cred că aș putea enumera și motive pentru care romanul ei e anti-feminist. Chestie care n-ar fi neapărat o problemă (doar că n-aș vrea să-l citesc știind asta, aia e, sigur ar avea publicul său), numai că nu se specifică pe nicăieri că cititorul ar trebui să se aștepte la așa ceva.
Pentru mine, The Lamb nu-i basm. Nici tradițional, nici modern, nici ceva între sau beyond. Ar trebui să fie de-a dreptul revoluționar pentru a zdruncina definițiile și-a ajunge beyond, dar nu e cazul, e cel mult regres la un proto-basm sau, cum au zis mai urat oamenii pe Goodreads, un draft publicat din greșeală. Susțin ideea asta, cred că potențial exista, o sămânță care s-ar fi putut dezvolta într-o poveste multistratificată care să vorbească despre subiecte de interes în zilele noastre și s-o facă într-o manieră atrăgătoare și consacrată, ba chiar ar fi avut și loc de a inova. Poate că de aia e bine să înveți să faci bine ce alții stăpânesc deja cu precizie, de-acolo îți poți permite și tu să te arunci să reinventezi. Altfel, romanul ăsta îmi lasă senzația pe care mi-a lăsat-o un băiat care se declară „Scriitorul României” pe TikTok, acolo unde afirmă mândru că nu a citit niciodată o carte și-a scris una, totuși, inventând un nou stil. Nu zic că Lucy Rose nu citește, ci că nu am indicii că ar putea scrie un basm credibil pentru a putea să creeze apoi ceva de anvergura pe care unii o văd în „fenomenul” reprezentat de cartea sa. Hype-ul online e pe măsura cărții care-ar fi putut ieși dacă ar fi fost scrisă bine. În forma asta, în schimb, eu n-aș fi publicat acest debut.
Tot coperta a patra mai zice că e horror – ok, cât poate fi consumul repetat sub formă de plăcintă cu carne a unor oameni, atât. Și că e love story – caz în care sunt mai bune, mai complexe și mai credibile poveștile de iubire bolnavă și toxică din cărțile de tipul mafia romance. Și că autoarea explorează cum femeile își înghit furia, dorința și instinctele animalice. Dar nu-și înghit nimic, promit eu, dacă vreți să citiți. Furia e manifestată de fiecare dată, pe principiul lacrimi și pumni în pereți (de la Carla’s Dreams e versul oare?), drame bocite în ploaie ca-ntr-o comedie romantică de pe Diva (n-am televizor de 20 de ani, mă scuzați dacă nu ăsta e canalul cu filme siropoase); dorința, oricât de scârboase contextele, e lăsată liberă, așa că toată lumea face sex parcă mai mereu, mâinile bâjbâie continuu pe sub fuste și sub nasturii legați strâmb; instinctele animalice nu-s nici ele ținute în frâu, v-am zis, se consumă carne „în prostie”, cum s-ar zice, mă și mir că n-au făcut nu știu ce boli, iar în final moare toată lumea. Nu se înghite nimic. Cu excepția fraierilor care le bat la ușă și nu știu că vor ajunge plăcintă. Dacă mai aud de plăcintă în următoarea perioadă… fac cumva să aflu cum să intru într-o poveste și să le duc sărmanelor femei o carte de bucate sau să le trimit un link către site-ul Jamilei, le-ar prinde bine niște inspirație.
*În traducerea mea, bineînțeles. Cartea nu a apărut încă în română, deși sunt sigură că urmează să apară și aș paria că știu și la ce editură, așa că termenul în engleză este stray – am considerat că „rătăcit” e cuvântul cu cel mai mult sens în contextul sensurilor multiple pe care le dă autoarea (și de rătăcitor prin pădurile de lângă casa canibalelor, și de rătăcit emoțional, nelegat de un loc etc.)
Leave a Reply