Nu am mai scris de multă vreme aici și nu țineam să o fac. În orice caz, nu voiam și nu credeam ca o postare de pe Facebook-ul unei cunoștințe îndepărtate să mă pornească în așa hal, dar în contextul unui referendum pe o temă aberantă, nu am de ales decât să împărtășesc motivul care mi-a provocat rău fizic într-o noapte de vineri, după ora 1.

Avem o tânără, să-i spunem generic Ana, pe care o cunosc de mai bine de 10 ani, a cărei poză de la nuntă îmi sare în ochi când scrollez. Mă șochează două lucruri, în perfect contrast: sclipiciul de pe rochia ei aurie și ochii, cei mai triști ochi pe care i-am văzut în ultima vreme. Nu mă duc mai departe cu gândul, nu vreau să îmi spun cât de vizibil e că soarele care îi e rochie e menit să ascundă orice altceva, să eclipseze tristețea. În fundal, o sobă și niște oameni întorși cu spatele, vorbind între ei. Chiar dacă ea tocmai se pregătește să semneze, nimeni nu îi acordă atenție nici măcar acum. Face ceva ce „trebuie”, intră „în rând cu lumea”, e doar o chestiune de bifat acum pentru că „așa se face”, masa de mai târziu o fi mai importantă.

Deși îi știu povestea, știu că nu a avut parte de îndrumarea necesară, motiv pentru care s-a lăsat de școală înainte să intre în ultimul an de liceu, după care imediat a făcut un copil, în vreme ce se plimba prin sat vizibil gravidă și susținând până în ultima clipă că e virgină.

Nu știu ce mă scandalizează mai mult în toată povestea aceasta. Poate pentru că suntem născute în aceeași zi, deși în ani diferiți. Că o știu de când era un copil care mă privea pe mine, adolescenta, cu admirație și cu sentimentul că totul e posibil. Că am pierdut multe ore din viață explicându-i, cât și cum m-am priceput, cât am intuit, că să nu ieși din acel mediu e cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla. Că da, la școală e greu, dar e mai greu iarna izolată-ntr-un sat, singură acasă cu cel puțin un copil bolnav, în timp ce bărbatul poate are, poate n-are chef să se întoarcă de la crâșmă. Că da, e normal să crești și să vrei să faci sex, dar să știi înainte ce faci, cu cine și de ce, să te protejezi, să nu te supui pentru că trebuie, pentru că așa ți s-a spus că fac femeile.

Acum o văd în pozele în care e etichetată, cel mai mult sclipici și cei mai triști ochi, și știu că nu mai pot face nimic pentru ea, suntem deja în alte lumi, eu nu mai pot face nimic pentru ea, înțelegi, familie tradițională? Am încercat să-i vorbesc, a plecat privirea și mi-a spus că da, dar la tine, la oraș, o fi altfel, aici asta e de-acum.

Poate că de asta ar fi mai bine, coaliții aparent preocupate de binele familiei, să ne concentrăm pe educație. Pe respect, pe norme de igienă și orice altceva. Nu pe ura față de cei diferiți, nu pe respectarea unor tradiții pe care foarte mulți nici măcar nu le mai înțeleg. Sigur, e minunat că suntem atât de statornici, încât ținem la a arăta cearșaful plin de sânge-n dimineața de după nuntă, dar haideți să ne concentrăm și să facem cumva să ajungă în acea situație doi oameni maturi, care pricep de ce fac ceea ce fac și care se supun cu bună știință, nu pentru că altfel se supără bunicile și au ghinion șapte ani cu toții.

Dă banii ăia pentru educație, nu pentru referendum. Fă referendumul ăsta peste câteva decenii, după ce te asiguri că ai o populație sănătoasă, viguroasă, inteligentă emoțional, educată, care știe de unde vin copiii și unde se duc banii din taxe și impozite când se duc. Fă un referendum pentru a face bine o mare parte din populație, nu pentru a face rău unui grup al cărui drept de a fi ca tine refuzi să-l accepți.

Mi se face rău de fiecare dată când văd un video cu oameni care ridică din umeri. Mi se înmoaie genunchii și văd, iar și iar, o copilărie în mediul rural în care mi s-a spus că, în cel mai bun caz, poate ies de acolo. O copilărie în întuneric și ignoranță, un început de viață cu amenințările bisericești care erau înnoite duminică de duminică, suficient cât să fim cu toții cuminți. Supuși, cu capetele plecate, condamnând pe cel întors după 20 de ani petrecuți în pușcărie, deși era cel mai smerit om pe care l-am cunoscut vreodată. Unde îți e iertarea, biserică? Condamnând toate sarcinile la fetele de 13-16 ani, dar iertându-le pe mamele minore în secunda imediat următoare unei căsătorii pe care niciodată nu au înțeles-o. Pe care acum, la aproape 30 de ani, cât am și eu, ele tot nu o pricep. Fiecare zi e doar un pas către moartea pe care unele și-o doresc serios – atunci se vor odihni, atunci nu vor mai primi bătaie, atunci nu se vor mai trezi primele și nu vor mai merge ultimele la culcare, nemâncate, neîngrijite, ridate după 20 de ani, albite după 30, moarte pe interior și pline deja de ură pentru tot ce nu mai înțeleg, gata să voteze și ele la un referendum pro-ură.

Facebook Comments