Trebuie să încep cu un disclaimer util la aproape orice text pe care-l scriu în ultimii ani: nu mai sunt, în șocant de multe privințe, cine eram la 16, la 20 și chiar la 28 de ani. Versiunea mea de la acești peste 35 este speriată de cele mai tinere, care se considerau rebele, dar care adoptau jumătăți de adevăruri sau de informație și le făceau sentințe. Astfel, cei care urcau pe munte erau, în mod absolut, ratați fără altceva „mai bun” de făcut. Femeile singure făceau ceva „fundamental” greșit. Cei dornici de natură, nostalgici după vremuri sau vieți mai simple sau contestatarii capitalismului feroce erau „sălbatici” și „îndoctrinați”. Adevărul se scria cu majuscule și-mi aparținea numai mie.
Am citit Împăcare pe Via Transilvanica cu mulțumirea că viața mi-a dat destule lecții pentru a învăța să las deoparte îndreptățirea strâmbă, certitudinile false, superioritatea, inflexibilitatea, ipocrizia. Astăzi, mai înțeleaptă și departe de perfecțiune, în căutarea disperată după oaze în orașe și frumosul naturii la ea acasă, în încercarea futilă de a-mi convinge semenii să abandoneze atitudinile și activitățile mult prea costisitoare pentru mediu, în dorința de a le deschide și altora ochii în privința adevărurilor care ne-au fost transmise ca atare fără a ni se da ocazia să le punem sub semnul întrebării pentru a susține o mașinărie globală pentru care valorăm ceva numai atâta vreme cât suntem productivi, o astfel de carte este o binecuvântare.
Împăcare pe Via Transilvanica a apărut în colecția yesterday a Editurii Alice Books în 2026. Pe autoare, Anca Iosif, o citeam mai demult în DoR și m-a încântat să o regăsesc aici, în postura de călătoare pe un drum care capătă tot mai multă popularitate, dar călătoare și pe o cale care, trecând prin miezul naturii, o duce, până la final, mai aproape de sine. Sună clișeic, știu, dar nu așa-i și viața?
Via Transilvanica este drumul care în momentul de față măsoară aproximativ 1600 de kilometri, parcurge cam 400 de comunități și se întinde de la nord-est la sud-vest, de la Putna până la Dunărea din Drobeta Turnu-Severin. Cum deseori i se spune, un Camino de România – de Camino, sunt sigură, a auzit toată lumea. Unul ambițios, căci proiectul își propune ca, în vreo două decenii, să împânzească harta țării în toate direcțiile.
Copleșită de singurătatea post-pandemică, de falsele urgențe ale traiului de zi cu zi, de presiunea socială absurdă și de betoanele care definesc Bucureștiul care îi e casă, Anca Iosif parcurge, în 2025, porțiunea de Via de la Micăsasa (unde se oprise în 2021) până la Drobeta, adică în jur de 700 de kilometri. Despre acest drum, deopotrivă familiar și inedit, este cartea ei – care poate fi citită și ca un manual profund personal, dar extrem de relevant, pentru cei care iau în calcul să se înscrie în provocarea Via Transilvanica, mai ales că la final există și câteva secțiuni de-a dreptul educaționale, folositoare: ce trebuie să știi dacă nu ai mai parcurs niciodată traseul, ce să ai în rucsac, sfaturi pentru coexistența cu animalele sălbatice (urși, mistreți, vipere) și cu câinii care păzesc oile sau cei lăsați liberi prin sate, alegerea articolelor de încălțăminte potrivite și oblojirea rănilor, precum și prevenția lor.
Organizată în cinci părți și structurată în capitole ce corespund zilelor pe drum, Împăcare pe Via Transilvanica mi-a amintit întrucâtva de Îndrăgostit de lume (despre care am scris aici) și de înțelepciunea de acolo pentru că amândouă arată foarte clar cum nu există o singură cale, una standard, de a parcurge un drum care e despre întoarcerea spre sine, spre interior.
Frazând cum ar face-o inteligența artificială care ne-a distorsionat și felul de-a vorbi, și de a citi un text: nu e despre găsirea situației ideale, a locului perfect, ci despre lucrul cu sine pentru a dobândi și menține o stare ideală în ciuda locurilor imperfecte, a oamenilor și a situațiilor departe de ideal și deseori chiar de acceptabil.
Dincolo de observații despre lumea din jur, cu tot binele și răul întâlnit, dincolo de plonjările intenționate sau accidentale în sesiuni de autoreflecție rodnică, împăciuitoare sau frustrantă, am apreciat în mod aparte, de exemplu, sinceritatea și disponibilitatea autoarei de a scrie despre cum faci să (nu) lași excremente în pădure ori despre disconfortul suplimentar de a fi femeie la menstruație și pe drum vreme de câte șapte-zece ore pe zi, zi de zi, săptămâni la rând.
Tot la secțiunea de aprecieri suplimentare aș include și faptul că, atunci când dă piept cu realitățile României profunde, unde „profunzimea” nu se citește mereu în cheie filosofică, Iosif decide să nu le ascundă ochiului cititorului. Ca atunci când e judecată pentru că e femeie singură pe drum, când are de-a face cu călugări homofobi, dar altfel primitori, când se fac încercări de a o prezenta câte unui băiat plecat cine știe pe unde și cu care pețitorii considerau că s-ar fi potrivit, când se fac aluzii sau i se zice direct că „are o vârstă” și când apar discuțiile despre copiii pe care nu-i are, deși „ar trebui”. Toate acestea în timp ce, undeva în fundal, rumegă posibilitățile de a găsi un răspuns „corect”, general valabil, care să o scutească pe viitor de astfel de experiențe intruzive: să spună că e măritată? Că are prieten, mai degrabă? Că are deja copii? Că n-are, dar nu exclude adopția? Care să fie varianta „câștigătoare”?
Totul cu o rigoare jurnalistică ornată cu o aplecare – pe care o bănuiesc naturală – spre a spune povești și-a le identifica pe ale altora. O carte de non-ficțiune care, până la urmă, se citește ca un documentar demn de premii: are conflict interior, o lume ce se dezintegrează în jur, frustrarea dată de neputința în fața coloșilor care distrug lumea, și-n același timp care reușește să păstreze puncte naturale parcă încremenite în timp, are eșec și succes, urcușuri și coborâșuri – și la propriu, și la figurat, se înțelege.
Din cafeneaua în care-mi beau cafeaua la suprapreț și-mi mănânc croissantul cu al cărui spelling din DOOM 3 nu-s de acord, un drum pe Via Transilvanica pare o nebunie necesară. În ultimii ani doare fizic, concret, existența mea în mediul urban, de care totuși nu mă pot desprinde. Cu ce resurse? Cu ce direcție? Viața rurală, de care am fugit după copilăria și adolescența în care n-am avut de ales, mi-au arătat că nici lumea aceea nu mi se potrivește, că nu e „ce se spune” în discursurile politicienilor obsedați de apă, hrană, energie.
O carte precum Împăcare pe Via Transilvanica poate să nu aducă răspunsuri dincolo de impulsul de a-mi ambala lumea în rucsac și-a porni la drum, însă pentru mine a făcut viața mai suportabilă fie și pentru că am descoperit care sunt grijile altora, apăsările generației mele, pentru că am văzut că sunt și alții copleșiți, lipsiți de direcție și de fonduri pentru a-și lua lumea în cap, poate chiar furioși pentru ce ni s-a dat și pentru toate punctele ireversibile în viața Terrei noastre de azi.
Cartea Ancăi Iosif m-a liniștit și m-a îngrozit. Sper să facă asta și pentru alți cititori. Și mai ales pentru cei care „contează”, pentru cei cărora le spunem, pretențios și destul de impersonal, „factori de decizie”, „legiuitori”, „mari actori instituționali în peisajul socio-politic și economic global”. „Conducătorii”. Fără urechi care să audă, cartea aceasta rămâne un strigăt visceral spre niște urechi bine sigilate. Și ar cam fi cazul, deja de decenii, să fie auzite argumentele celor care pledează pentru natură, sănătate, accesibilitate, aer de respirat și apă bună de băut. Fără lozinci de divizat societatea asta deja compromisă.
Leave a Reply