Citesc fiecare carte a Mariei Orban cu uimire și fascinație. M-a convins încă de la Oameni mari că este o colosală scriitoare, lucru confirmat apoi și de Toată dragostea dintr-o fotografie arsă (despre care am scris aici).
Ieri a ajuns la mine Teritoriu de luptă, azi am și citit-o, și m-am convins încă o dată de cât de precise îi sunt observațiile asupra unor trăiri copleșitoare și totodată la ordinea zilei. În puțin peste o sută de pagini, autoarea reușește să redea, într-un minimalism de efect, detaliile unei vieți feminine trăite la limita dintre roluri multiple și așteptări ale celorlalți, mereu cu sentimentul de inadecvare, de insuficiență, de ratare.
Teritoriu de luptă a apărut în 2026 la Editura Nemira, în imprintul de ficțiune n’autor, iar subtitlul de pe copertă o prezintă drept o „radiografie a fricii”, însă eu cred că frica este, aici, doar un alt cuvânt pentru multiplele manifestări ale depresiei. Bineînțeles, nu sunt specialist în sănătate mintală, așa că simt că trebuie să subliniez că aceasta este o interpretare personală: frica decurge din anxietate și totodată o alimentează, aceasta construind fundația de pe care pare că nimic nu poate dărâma depresia.
Alina, personajul central, este soție și mamă și fiică și cea la care se apelează în zeci, sute de contexte mici și mari, cea de care este nevoie – și nu oricum, ci este nevoie de ea într-un anume fel: să fie sută la sută prezentă, capabilă, prezentabilă. Se vorbește mult despre ce se cere de la ea, ce îi pretind rolurile de soție, mamă și fiică, despre ce trebuie să ofere, ce datorează lumii, astfel că de ceea ce ar avea ea nevoie pentru a funcționa în limite decente nu mai e loc în prim-plan.
E mereu (in)disponibilă și, pentru că „amenințarea permanentă a fricii transformă toată frumusețea în fum” (p. 51), este mereu în alertă:
Corpul mic care se agită în somn, mâna ei care atinge mereu fruntea, să verifice temperatura.
Urmărește respirația. Numără. Dacă liniștea i se pare prea lungă – și aproape mereu e prea lungă -, o atinge scurt și îi șoptește numele: Maia? Maia? Și Maia se întoarce de pe o parte pe alta și respiră din nou regulat.
Când răsuflarea Maiei devine ușoară, a ei se precipită.
Simte furnicături, cârcei.
Niciodată somnul deplin.
Întotdeauna un ochi vigilent rămâne deschis, supraveghează, mintea rulează la nesfârșit posibile versiuni ale viitorului.
Orice s-ar întâmpla, ea trebuie să fie pregătită. (p. 39)
Fricile sporesc odată cu înaintarea în vârstă, cu nașterea copilului, dar și odată cu pierderea unor oameni, așa cum sunt părinții. Și nu doar relațiile se schimbă, ci și corpul are parte de o reconfigurare spre un unic scop:
Corp în latura lui strict utilitară.
Șolduri solide și bazin lat egal naștere mai ușoară.
Sâni egal alăptat.
Brațe și spate egal manducă și plimbări lungi cu Maia.
Corp egal forță egal furnizor de servicii pentru copil. (p. 61)
Din exterior, de unde privesc eu chestiunea maternității, aceasta îmi pare imposibilă, iar romanul Mariei Orban îmi demonstrează că viziunea asta „apocaliptică” este posibilă și probabilă. Găsesc copleșitoare și nedreaptă înstrăinarea care intervine deseori în cupluri când apare un copil, mă sperie faptul că părinții sunt oameni diferiți de cei care au fost înainte de a avea urmași. De remarcat și cum surprinde autoarea povara sexului, a intimității care arată diferit – apropierea e și ea prea mult, așa că Alina tânjește după simplitatea neîncărcată de așteptări și informații a unei relații fizice cu un necunoscut.
Mai minimalist și mai fragmentar decât celelalte două romane care-l precedă, Teritoriu de luptă face vizibilă truda luptei cu sine în contextul în care provocările maternității par să vină deseori ca o furtună de vară – pe neașteptate -, dar țin până uiți cine ai fost sau ai fi vrut să fii. Pentru că de mama este întotdeauna nevoie, într-un fel sau altul, tot ce mai alcătuiește femeia în postură maternă ajunge, în cel mai bun caz, pe loc secund. O perspectivă multidimensională pe care cred că, fie și numai prin intermediul ficțiunii, ar trebui să o exploreze mai multă lume înainte de a lua decizia de-a face un copil.
Leave a Reply