Nu am citit niciodată cărți de dezvoltare personală, n-am vrut să-mi promită cineva că va fi minunat totul dacă accept că e bine când e bine și rău când nu-i bine, n-am vrut să trăiesc iluzia și dezamăgirea că nu îmi e nimeni de folos pentru problemele mele și că totul pică, la urma urmei, tot pe umerii mei. Am slăbit singurică, doar folosind constant întrebarea-cheie „chiar am nevoie de asta sau sunt doar plictisită și vreau să ronțăi?”, mai sar câte un episod de depresie pentru că-mi comunic, tot singurică, niște lucruri pentru care am nevoie de reamintire – toate acestea pentru că n-am suficientă încredere că poate un necunoscut (priceput, nu neg) să pretindă că mă cunoaște mai bine și că-mi poate face un hocus-pocus eficient. Continue reading