O poveste a marginalilor văzută prin ochii unei necuvântătoare: „Pippa. Aventuri la balamuc”

O singură ediție pe an am la clubul de carte „Tu ce citești azi?” dedicată unei singure cărți, pe care o aleg pe criterii subiective cu ceva vreme înainte, astfel încât participanții să aibă timp să o citească, să o îndrăgească sau să-și formuleze argumentele pentru a o demonta.

Pentru iulie 2026 am ales Pippa. Aventuri la balamuc, intrigată de recomandările făcute de Radu Vancu și Sebastian Lupu pe coperta a patra, afirmații care, deși oneste, mi-am dat seama la final, mi-au conturat niște așteptări ușor diferite de ce aveam să primesc eu din paginile acestui roman. Pentru lămuriri, poate ajută să citiți și interviul pe care l-am realizat cu Vanessa Steinacher.

Romanul urmărește povestea unei pisici răpite de o femeie care este externată dintr-o instituție pentru boli mintale – o mare parte din carte, eu am crezut că firul principal este cel cu destinul femeii, deși nici coperta, nici titlul nu sunt înșelătoare: filonul principal este construit în jurul vieții Pippei, de la traiul în sânul familiei până la rătăcirea în locuri periculoase, trecând prin situații care-i scapă de sub control și ajungând să se îndepărteze tot mai mult de siguranța locurilor familiare.

Aici veți descoperi că vă copleșesc, probabil, întrebări în șir despre pisici, chiar dacă aveți prieteni blănoși: Cât contează pentru ele cine și cum e bipedul care le îngrijește? Cât de repede te poate uita propria pisică? Ce principii are și-n ce condiții ar fi gata să le dea uitării? Cum arată real intersecția dintre cogniția umană și cea a animalelor de companie?

Pisica Pippa e de un umor fantastic, nu mi-a fost clar mereu dacă voluntar sau involuntar, căci uneori pare să știe cuvinte complicate, deși alteori nu înțelege concepte simple, însă reușește să echilibreze cu brio seriozitatea, gravitatea faptelor Palomei. Paloma, la rândul ei, naște alte întrebări – extrem de relevante în contextul stigmatizării afecțiunilor psihice și lipsei de ajutor din cauza cărora suferă bolnavii din țări considerate civilizate: Cine se asigură că persoana în cauză își ia tratamentul? Cine și cum își asumă responsabilitatea externării? Care mai sunt veniturile și posibilitățile unei astfel de persoane, cine se poate asigura că nu este pusă în situația de a munci în contexte periculoase pentru sine și pentru ceilalți? 

Cea mai frustrantă parte a fost chiar dezacordul permanent în care m-am aflat cu personajul central feminin, asta până să înțeleg că nu-s tocmai faptele și ideile ei, ci ale bolii, și-apoi am făcut ceva și mai grav: m-am supărat pe autoare pentru că a avut povestea la îndemână și-a ales să nu o salveze pe această Laura/Paloma. Pueril la culme din partea mea, știu, dar m-am mai îmblânzit ulterior și față de mine când mi-am dat seama ce nevoie disperată am, se pare, de povești care, deși dure, trebuie să se încheie cu bine, trebuie să-mi lase iluzia că pentru fiecare există un înger salvator.

M-am simțit pusă să trec printr-un proces de maturizare forțată (știu, știu că am trecut de 35 de ani) când mi-am dat seama că trebuie să accept narațiunea așa cum, nu să sper să fi fost scrisă în acord cu sensibilitățile mele. Poate că și-aici stă o lecție importantă: faptul că frustrarea că narațiunea nu merge unde îți dorești te poate motiva să fii tu salvatorul din viața unei Palome reale.

La urma urmei, nu știam nimic despre boala Palomei, astfel că nu știam nici dacă un alt parcurs al personajului era măcar posibil. Cert e că rareori am simțit atât de acut nevoia, nu impulsul, de a plonja în ficțiune pentru a ajuta pe cineva parcă abandonat de toată lumea, victimă a propriilor dezechilibre. Și asta e frumusețea literaturii, până la urmă, nu? Să aibă un asemenea impact, încât să te determine să aplici în viața reală măsurile care crezi că ar fi schimbat cursul unei povești ficționale.

Sper ca, dincolo de o poveste cu o personalitate feminină mereu în contradicție cu sine și cu societatea care o pedepsește fără să îi întindă o mână de ajutor și o pisică amuzantă și ușor diabolică, cititorul să descopere dedesubturile vieților asupra cărora nu ne concentrăm cu-atât de multă atenție în mod obișnuit: a necuvântătoarelor, a marginalilor și vulnerabililor, a uitaților societății. Totul unreliable la culme, căci nici pisica naratoare nu poate ști totul, nici Paloma nu poate fi crezută nici când jură că exact așa a fost, așadar un test suplimentar pentru cititor.

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt, găsești cartea AICI. Dacă recomandările mele de carte ți se potrivesc și îți plac cărțile pe care le descoperi cu ajutorul meu, susține proiectul independent ancazaharia.ro abonându-te pe Patreon.