Despre firescul morții și arta acceptării radicale

Ceva din titlul cărții Things in Nature Merely Grow m-a făcut să o iau acasă dintr-un Cărturești unde intrasem pentru altceva. Numele autoarei, Yiyun Li, îmi era întrucâtva familiar, aș fi putut spune că i-a apărut ceva și-n traducere la Humanitas Fiction, dar atât, nu mai citisem nimic de la ea până atunci, iar acum vreau să citesc tot ce-a mai scris.

Things in Nature Merely Grow a apărut în 2025 și este o carte de memorii, deci non-ficțiune, în care autoarea povestește despre pierderea celor doi fii ai săi: amândoi s-au sinucis, Vincent în 2017, James în 2024. Despre Vincent se pare că a mai scris, așa că în cartea de față tratează mai mult dispariția celui de-al doilea fiu, deși se ajunge, inevitabil, la amintiri despre amândoi, la caracteristici ale fiecăruia, la asemănările dintre poveștile lor (pare că au ales moduri similare de a muri) și la ce-i făcea extrem de diferiți (unul un adevărat geniu, celălalt dispus să învețe cele mai sofisticate lucruri de la fratele mai mic; unul deschis, colorat, solar, celălalt închis în sine, monosilabic, monocrom). 

Spuneam că vreau să citesc tot ce-a mai scris pe tema suicidului pentru că am găsit o perspectivă cu care rezonez și pe care n-am cu cine să o împărtășesc și să o analizez în viața de zi cu zi; oamenii din jur par foarte sensibili la ideea că alții decid când și cum să li se încheie viața, ba chiar consideră că această acțiune ireversibilă nu e niciodată gândită, de parcă omul care alege să dispară astfel are o singură secundă „de rătăcire”, nu gândește alternative, nu petrece zile, luni, ani de viață insuportabilă din care caută o ieșire.

Deși poate părea rece și insensibilă, eu am perceput-o pe Li ca fiind rațională și coerentă, ba chiar plină de respect și dragoste pentru copiii săi: atât de mult respect, încât decizia lor, deși inimaginabil de dureroasă pentru ea, este văzută și primită ca atare. E o decizie a unor indivizi separați de ea, iar ea, în nemărginita sa iubire și acceptare a tot ce înseamnă copiii ei, nu se împotrivește, nu le contestă decizia, nu se pune pe sine în rolul victimei, nu se întreabă, cum ar fi tentant, de ce i-au făcut ei așa ceva. Acceptă că sinuciderile lor nu au fost despre ea.

Li expune o perspectivă extrem de respectuoasă asupra alegerii cuiva de a se sinucide. Știe că a fi părinte înseamnă a te gândi la moartea copilului. Observăm și că și-a înțeles și îndeplinit rolul: le-a oferit activități care să-i crească, i-a liniștit, le-a gătit mese diferite, după preferințele fiecăruia (ani la rând, spune ea, a gătit trei rânduri de mâncare: unul pentru James, unul pentru Vincent și unul pentru ea și soțul ei), i-a ascultat și le-a vorbit, a menținut ani la rând un echilibru complex.

Cred că e emoționantă în mod special capacitatea de a înțelege cu atâta blândețe particularitățile fiecăruia. Am comparat-o, fără să vreau, cu experiența mea de copil și cu ce observ în jur, la cunoscuți și necunoscuți: cât de tentant trebuie să fie pentru un părinte exasperat să își agreseze copilul, în varii forme, pentru a-l uniformiza, a-l standardiza, a-l face „mai normal”, „ca ceilalți” sau ca pe un altul anume, să-l facă să mănânce „ce zic eu” în loc de ce nu-i creează repulsie copilului. 

Inevitabil, gândurile despre copiii săi o poartă și spre propria copilărie, pe care o revizitează cu durerea acumulată de un individ în formare căruia mama i-a fost dușman, nu aliat. S-ar putea spune că a văzut la propria mamă un model ferm de „așa nu”, prin urmare și-a construit parentingul într-un mod complet diferit, orientat spre copil – și cred că sunt șanse mari să fi fost o misiune cu-atât mai provocatoare cu cât fiii ei au fost precoce.

Încă e mamă, notează Li, doar că e o mamă diferită de majoritatea – moartea fiilor nu i-a anulat calitatea aceasta. Limbajul e sărac și limitativ, punctează cu mai multe ocazii – remarcă lipsa unor cuvinte care să-i descrie pe cei care și-au pierdut frații, prietenii, copiii. S-ar putea spune că autoarea intelectualizează pierderea, mai ales că remarcă deseori imperfecțiunea și ineficiența limbajului, după cum spuneam – lucru care rămâne, în contextul pierderii celor doi copii, printre problemele nesemnificative, își dă seama Li. 

Un alt aspect interesant este că Li remarcă improbabilitatea realității în comparație cu ficțiunea, e conștientă de cât de trasă de păr sună realitatea poveștii vieții ei, de cât de neindicat ar fi să construiești o lucrare de ficțiune în care o mamă își pierde ambii fii în modul în care i-a pierdut ea. Aduce în discuție și dificultatea gestionării celorlalți în momente grele: apar sentimente contradictorii, nedumeriri ce cer lămuriri ample și pe care un om lovit de o astfel de tragedie nu le poate da, întrebări prea intruzive și pur și simplu nepotrivite. Chiar detaliază asupra câtorva interacțiuni absolut năucitoare, aberante, cu oameni care nu pricep limitele ori decența, fie că-i vorba de o moarte, fie că nu. Deși… cât de jos trebuie să fii ca om ca să te oferi să dedici o carte lui Li și, dacă tot o va citi, să-i pasezi ei și responsabilitatea de a-ți găsi editor să te publice? Cât de jos trebuie să fii ca să vezi în morțile copiilor unora un semn de pedeapsă divină? Cât de jos ca să compari moartea unui copil cu faptul că nici tu nu-ți vezi des urmașii care-s la facultate?

Remarc că Yiyun Li nu e o scriitoare generoasă cu cuvintele – scrie scurt, concis, dar reușește să includă în paragrafele sale o anumită poezie, un fel de meditație filosofică ce are rol liniștitor nu doar pentru ea. Găsește liniște și-n cuvintele altora, recitește cărți importante pentru ea și James, iar viața i se schimbă. Aproape că nu mai poate avea loc discuția despre o viață „mai bună” sau „mai rea”, e altfel și-asta ar trebui să fie suficient. Pentru judecătorii de ocazie, bineînțeles, căci pentru Yiyun Li este îndeajuns. 

Deși există atâtea moduri de a trăi pierderi câți oameni pe Pământ, tot ce am citit în Things in Nature Merely Grow m-a impresionat pentru că s-a potrivit la literă cu felul în care trăiesc eu doliul: o stare care continuă pe tot parcursul vieții mele, ceva ce nu simt nevoia să exteriorizez, cu respect față de omul care a fost și încă e, de altfel, în sens deloc religios, cu respect față de modul în care a ales să plece, dacă a fost vorba de o alegere. M-aș bucura ca o astfel de carte să fie citită și la noi pe scară largă și, poate, să mai amelioreze puțin din încrâncenarea cu care opinia publică etichetează felurile în care niște oameni, cunoscuți sau nu, aleg să-și ducă viața sau, dimpotrivă, să o încheie. Ce-ar fi să facem viața bună altora – sau măcar suportabilă – când și cum și dacă se poate, în loc să îi judecăm aspru atunci când aceștia nu mai pot?