Acest cântec neîmblânzit: o carte în care nu te simți în siguranță

Am citit pe nerăsuflate frumoasa carte Acest cântec neîmblânzit, prima parte a duologiei Monștrii din Verity, a cărei continuare apare tot în 2017 la editura Herg Benet. Ca idee generală, e relativ asemănătoare cu Anomalii: aparențele pot induce în eroare, ba pare chiar că asta e treaba lor, împărțirea lumii în buni și răi este cea mai mare eroare pe care o poți face și până și monștrii au inimă, spre deosebire de unii oameni. Și cel mai important: iubirea nu ține niciodată cont de granițele impuse de ceilalți. Adesea, nici de cele autoimpuse.

Verity este fostul mare oraș, acum divizat, în care se întâmplă acțiunea. Aici trăiesc trei tipuri de monștri: Corsai, Malchai și Sunai, fiecare tip de monstru ia naștere în urma unui act de violență de un anume grad de gravitate. Adolescenții sunt comparați cu monștrii, iar asta mi-a plăcut teribil, pentru că atât unii, cât și ceilalți, „gândeau și acționau în grup”.

În cartea asta, monștrii își doresc să fie oameni și oamenii ajung mai rău decât orice monștri, e o poveste despre inadaptare, despre nepotrivirea cu grupul din care faci parte și despre toate frământările și frustrările pe care le trăiești, de orice parte a baricadei te-ai afla, până-ți dai seama că nimic nu trebuie niciodată, că nu depinzi de validarea celorlalți și că să fii tu însuți și să fii bine cu tine e cel mai mare cadou pe care ți-l poți face cu generozitate nelimitată. Pericolele se află, oricum, la orice pas.