Roman al maturizării în tihnă, într-un timp negrăbit și un spațiu încă idilic, al copilăriei vegheate de bunici, „Vara aceea” mizează pe inocență și naivitate, și are ca element central un spirit ludic esențial narațiunii („Oricine uitӑ sӑ se joace ȋmbӑtrȃnește repede”, p. 51) și surprinde printr-un ton unitar armonios și personaje gata de îndrăgit chiar înainte de a fi înțelese sau chiar descoperite în complexitatea lor din capitolele scurte, cu o tensiune blândă și constantă.
Într-o lume în care singurele griji sunt variațiunii pe tema „cum să facem să ne jucăm mai mult nestingheriți”, logica imbatabilă a copilăriei se dovedește deseori complet diferită de simțul practic al adulților, ocazie de negocieri pe un teren pe care fiecare îl stăpânește după propriile reguli și căruia ajunge să i se dea sens deplin retroactiv, după cum se va constata la finalul acestei călătorii prin imaginația Valentinei Mihaela Ghinea.
O lume fără ecrane
Atmosfera de cavaleri ai florii de cireș, cu un timp întins, „strălucitor și egal” (p. 13), virează spre zile într-un oraș de provincie cu un climat mai degrabă rural, un microcosmos în sine, departe de tehnologie, dovadă că distracția nu este sinonimă cu ecranele, ci poate chiar dimpotrivă: lapte gros, căutare de comori, întreceri cu bondari care ajung să indice comori, pititea, competiții de mâncat lucruri prea picante, „joc de cӑrți ori remi pe preșulețele frumos aliniate pe scӑrile blocului sau pe unde era pӑmȃntul mai bӑtӑtorit și drept, dacӑ se-ntȃmpla sӑ-i izgoneascӑ vreun vecin doritor de mai multӑ liniște, cu sӑrit coarda și elasticul, dar și cu chiote nestӑvilite de rȃs la cȃte-o leapșӑ agitatӑ și-ncinsӑ tare” (p. 13), mers la film, moduri creative de a face bani pentru marile bucurii care costă puțin pentru un adult, dar prea mult pentru un copil, organizare de spectacole; copiii construiesc căsuțe pentru porumbei, explorează tărâmuri înfricoșătoare (fie casa vreunuia dintre cei mici, fie podul blocului), găsesc soluții practice la probleme concrete (construcția și utilizarea unui scripete) și învață, doar prin expunere, prin trial and error, să administreze relații diferite cu oameni diferiți, punându-li-se la încercare abilități pe care poate că nici nu le au încă, dar care găsesc teren propice pentru dezvoltare armonioasă.
Cu toate acestea, tehnologia se insinuează treptat în nucleul sudat de interacțiunea autentică și începe să fisureze relația, pe măsură ce interesele copiilor se îndepărtează tot mai mult unele de altele, deși aceștia ajung să colaboreze spre împlinirea unui scop comun. „Mӑdӑlina ȋși fӑcuse obiceiul de a o zbughi pe ușӑ de ȋndatӑ ce termina de mȃncat. Ȋși lua cartea de citit și preșulețul vӑrgat și se ascundea ȋn umbra deasӑ a copacului din spatele blocului. Ȋi plӑcea la bunica. Ȋi plӑcea libertatea pe care i-o dӑdea curticica amenajatӑ ȋn spatele blocului, ȋi plӑceau florile ce gӑseau de cuviințӑ sӑ tot ȋnfloreascӑ peste tot, chiar nesӑdite de nimeni, dar cel mai tare ȋi plӑcea copacul acela foșnitor ce-o ademenea sӑ picoteascӑ la rӑdӑcina sa.” (p. 6) Se dovedește că scopul suficient de mare, de important, poate contracara afectul hipnotizant al tabletei și-al jocurilor mai colorate, cu recompense mai rapide decât scormonirea în pământ după o cutie ruginită ori prin pod, printre pânze de păianjeni și lilieci atrași de părul lung al fetelor.
Cunoaștem o bunică răbdătoare și înțeleaptă, dar fermă (cea a Mădălinei,care e premiantă, o fată atât de cuminte, de la care adulții au pretenții ce frizează absurdul, practic așteptându-se, aproape pretinzându-i să nu mai fie copil, care e și însoțită de cărți în permanență, refugiindu-se în ele cu determinare), dar și bunici care nu își plac nepoții pentru că nu și-au plăcut copiii și s-au înverșunat împotriva alegerilor acestora, iar dezaprobarea a ajuns să se transforme în antipatie, poate chiar ură dată mai departe și generațiilor care nici nu mai știu unde a izbucnit sentimentul neplăcut cărora le cad victime.
Romanul constituie și o incursiune culinară în nostalgia față de toate bucatele părinților și bunicilor care ne-au marcat și pudrat vacanțele cu gusturi și arome pe care și doar câteva cuvinte le pot debloca cu succes: gogoșile rӑsucite și împodobite din belșug cu zahӑr, plăcintele cu brânză aurie, floricelele de porumb, pâinea cu untură sau pâinea prăjită și unsă cu unt și gem de vișine, băuturi aromate precum socata și drumuri făcute la cofetărie ori înghețata care deturnează scopuri, dar aduce fericire.
Autoarea ne absoarbe într-o lume în care hainele bune încă sunt o culme a excepționalului și singurele frici reale ale celor mici sunt să nu fie certați ori pedepsiți de părinți, însă mai ales să nu vină seara și să nu se mai poată juca ori să nu fie chemați la masa de prânz și, deci, să se întrerupă din explorarea pentru care au mai ales speranțe și mai puțin planuri concrete.
Prietenie, joc și joacă
Unul dintre pilonii narațiunii este constituit de prietenie, întâi de cea a Mădălinei cu Daria, pe care o admiră și față de care simte totodată rușine, comparându-se cu ea, dar și dintre cele două cu Florin, Dorel, Radu, Bogdan și micuțul încăpățânat al grupului, Petruț, extinzându-se secvențial și la nou-veniți sau prezențe episodice care, deși scurte sau foarte scurte, sunt de mare impact în ochii care le percep altfel pe domnișoare, ceea ce amintește, într-o oarecare măsură, și de eroina Suzănicăi Tănase din „A unsprezecea zi din august”, dar atinge diafan, chiar dacă de la distanță sigură, și niște subiecte emblematice pentru „Micuțele doamne”, de Louisa May Alcott.
Prietenia lor inocentă e maleabilă, se recalibrează, se transformă și se adaptează, e un continuu tumult, mușcată pe-alocuri de mici înțepături, de gelozii și invidii, de aere de superioritate și tragerea de câte un capăt de posibilitate pentru a testa o limită sau alta, a celorlalți sau chiar a copilului însuși ori poate tocmai a lui mai mult decât a celorlalți, căci cunoașterea lumii și experimentarea cu necunoscutul se fac în primul rând printr-o continuă și neobosită negociere cu propriile limite, frici, curiozități și gânduri de autosabotaj. Ceea ce ar rezulta, poate, dacă cineva ar decide să pună în practică o parte din teoriile enunțate și testate în non-ficțiunea din „Lăsați copiii să se joace”, de Pasi Sahlberg și William Doyle, „Vara aceea” se poate citi și ca o ficțiune-manifest pentru neîngrădirea accesului copiilor la o copilărie în care învățarea și dezvoltarea apar în prezența jocului, nu în absența sterilă și impersonal normată, chiar standardizată a acestuia.
De remarcat și gafele inofensive în duelul copiilor cu viața care are tot mai multe pretenții de la ei, dar și brutalitatea neintenționată a copiilor, un fel de „Împăratul muștelor” mai soft, o „Grădina de ciment” est-europeană și fără extreme, dar cu secrete îngropate, la propriu, în pământ, cu mici invidii și răutăți nealarmante, tachinări constante, în vreme ce se testează, se rotesc și se stabilesc ierarhii (Daria spune impunător: „Eu nu fac pe șefa. Eu sunt șefa”, p. 25) mereu contestate, deși copiii au și n-au un lider – cu mențiunea clară că din „Vara aceea” lipsește degradarea morală caracteristică celor două titluri amintite anterior și poate de aceea garantează o abordare mai curată a felului în care se produce maturizarea și-a rolului pe care îl joacă aici fiecare prezență și absență, căci și golurile au rolurile lor marcante – Petruț nu are tată, mama dispare, bunica este cu-atât mai nedorită cu cât se-ncăpățânează și ea să-i transmită copilului că e nedorit, făcând imposibilă reconcilierea și contribuind la o tensiune reflectată în literatura Valentinei Mihaela Ghinea așa cum e și-n viața de zi cu zi.
Universul copiilor este semi-deschis: departe de adulți, dar cu prezența și îndrumarea lor constante, în general în siguranță, îi observă pe aceștia fără să aplice filtre morale sau de politețe (la urma urmei, tanti Baba poate deveni și doamnă) și constată stările de fapt așa cum sunt, deseori consemnând ca niște jurnaliști profesioniști, observatori imparțiali, dar cu empatie nedisimulată și, prin urmare, cu-atât mai credibilă și relevantă în construcția de încredere în convenția dintre narator, pe de o parte, și cititor, de cealaltă.
Curiozitatea depășește frica și riscul, iar lipsa reproșurilor și a întrebărilor din partea adulților dă mai multă anxietate decât prezența ulterioară a acestora.
„Vara aceea” se lansează pe 4 iunie la Bookfest București, începând cu ora 17:00. Designul îmi aparține și nu are legătură cu grafica editurii, vreau doar să ajut să fie reținută informația mai ușor și să parcurgeți textul cu suficiente distrageri pentru a nu simți și nevoia de a scrolla în altă parte.
Mister și magie
Magia nu există fără un observator, ci este creată, construită sau invocată, iar copiii experimentează deseori deziluzia, în vreme ce misterul, tot invocat și el, se dovedește a avea rădăcini bine prinse de trecutul locatarilor din blocul în care acești copii își petrec majoritatea vacanței de vară din anul 2008.
Descifrarea misterului presupune decodarea unor inscripții și angrenarea într-un mecanism care, de la un punct (critic) încolo, se lasă spart, dezvăluit copiilor și reamintit adulților ca un fel de cutie a Pandorei ori ca o mușcătură dintr-un măr provenit din pomul cunoașterii. Remarcăm de la furnicătura subtilă a magiei bănuite în celălalt (apariția parcă spectrală a Marișcăi și naturalețea unui Călin care iese din lan prezentându-se drept zburător și ulterior se semnează ca Nebunu’) până la arsenalul lor de posibili vrăjitori sau spirite bune (fântâna cu apă vie, întregul teren pe care-l ocupă stupina și care se poziționează, la rândul său, într-un timp și mai în afara timpului).
Dezvrăjire
Există, totodată, și accidente care întrerup ordinea deja firească a zilelor dominate de joc și joacă, plictiseala care începe să muște, puțin câte puțin, din rutină. Copiii decupează sens din vorbele și acțiunile adulților, iar echilibrul acesta aproape edenic este tulburat de contactul cu realitățile vieții de adult: trădare, trecerea timpului și dezvrăjirea („Cӑci mai toate cele de care ea se atașase de-a lungul timpului ȋmbӑtrȃniserӑ, se urȃțiserӑ, dispӑruserӑ ori muriserӑ, de nici nu mai avea dorințӑ sӑ ȋntrebe de ceva: lavița avea vopseaua toatӑ scorojitӑ și sӑritӑ, șezlongul vechi și ponosit mai cӑ se dezgrӑdina la fiecare așezare, agrișul ei din fundul curții fusese cȃt pe ce sӑ moarӑ de ger ȋn iarnӑ, ca sӑ nu mai vorbim despre pisica aceea galbenӑ pe care o iubea nespus Mӑdӑlina și care dispӑruse fӑrӑ urmӑ!”, p. 51), ieșirea din copilărie, nevoia de a sta singur cu supărarea ta, teste tot mai dure ale prieteniei, chiar moarte – o confruntare pe care unii o percep cu nedumerire, alții cu revoltă.
Ruptura dintre copiii care au făcut măcar primul pas spre durerea maturității și cei care încă se scaldă în naivitatea binecuvântată a vârstelor mici – când totul e posibil și soluțiile, oricât de fantastice, există pentru orice – este tot mai clară pe măsură ce și cititorul poate decide să aleagă o tabără, să verbalizeze o preferință posibil influențată și de un narator îngăduitor, poate la rândul său nostalgic și permisiv cu copiii observați pe parcursul vacanței de vară la bunici.
Această deziluzie constituie, de fapt, o maturizare inegală: la unii este forțată, la ceilalți se întâmplă accidental, la alții cu încetinitorul. Maturizarea unuia din grup e percepută de ceilalți drept aer de superioritate când este, de fapt, mai mult tristețe și conștiență și totodată conștiință de sine și subliniază un detaliu important legat de contactul cu dinamicile mai complexe ale prieteniei: „Pe tine nu te vor ceilalți, iar tu nu ne vrei pe noi” (p. 74).
Toate aceste pretexte ludice ascund și o dramă de familie sfâșietoare, dar abia ghicită treptat, de vreme ce o vedem și înțelegem prin ochii copiilor, încă nefamiliarizați cu toate modurile în care lumea poate fi cinică și viața se poate arăta nedreaptă și pentru cei mai buni și sinceri dintre oameni, precum și o poveste de dragoste ca o replică modernă la una cu Feți-Frumoși și Ilene Cosânzene, cu piedici ce deturnează sentimente și chiar destine, față de care arată în final o atitudine compensatorie.
Finalul relevă multiplele chei în care poate fi citit acest roman care, deși cu personaje preponderent copii și cu activități inocente într-o lume tot mai mult situată într-un con umbrit de viața pe fast forward, nu pare să se adreseze acestora în mod primar, ci mai degrabă părinților care au uitat să fie copii, adulților care au omis să accepte că viețile copiilor lor nu sunt situații obiective, gata de manipulat și influențat peste dorința urmașilor și în mod cert în detrimentul lor.
„Vara aceea” este, pentru unele personaje, anotimpul care marchează trecerea de la copilărie la maturitate; pentru altele, e o schimbare cu totul a vieții, un transfer din grija unui om drag și apropiat înspre cea a cuiva străin, neacceptat. Mai mult, poate fi o foarte bună ocazie de aducere aminte că nu e totuna comoara dorită și căutată, deci imaginată, cu cea reală. Și că o comoară autentică poate să vină într-o cutie cu secrete și se poate transforma într-un părinte regăsit, gata să se achite de obligațiile de tutore al unui mic visător.
O lume care pentru unii cititori va declanșa nostalgie, în vreme ce pentru cei mai tineri va funcționa ca o călătorie într-un timp în care părinții lor erau copii, cu acces la bucuriile, fricile și greșelile pe care le-au trăit și parcurs pentru a ajunge adulții din prezent. Cu tot cu frici și greșeli sau, mai degrabă, în ciuda acestora.
Textul de mai sus, care poate fi citit și ca o recenzie, reprezintă prefața pe care o semnez la romanul Vara aceea, ediție 2026, Editura Ink Story.
Leave a Reply