„Trenul de la miezul nopții”

Pe 21 mai 2026 s-a lansat internațional cel mai nou roman al lui Matt Haig, Trenul de la miezul nopții. Și pentru că am avut bucuria de a citi cartea cu destul de mult înainte să apară, grație unui ARC (mulțumesc, Nemira!), m-am gândit să vă povestesc ce m-a impresionat pe mine la povestea asta care, trebuie musai menționat, este prima de la acest autor pe care o descopăr. Vă rog să citiți dacă nu vă deranjează unele spoilere, însă mai ales în acest caz eu zic că nu-s relevante, căci una dintre marile idei ar fi că important e fiecare pas al călătoriei, plăcut sau neplăcut, bun sau dureros, nu destinația. Mai ales că, din ce am înțeles de la cei care au citit și Biblioteca de la miezul nopții, universul este destul de similar.

Romanul începe cu luna de miere a doi tineri fericiți, etapă în care stăm preț de câteva pagini, și imediat sare la acțiunea care se petrece cu 52 de ani mai târziu. Previzibil, nu-i așa?, că unul dintre personaje moare exact aici, la început, însă nu vă temeți, nu e un spoiler care să vă strice experiența lecturii – cheia nu-i deloc aici.

Ce citim în continuare constituie marea călătorie relevantă și pentru personaj, și pentru cititor, de la primul până la ultimul rând: fragmente de amintiri care se reorganizează, se reconfigurează pentru a-i da personajului o a doua șansă, într-un fel. O șansă pe care el o percepe a-l îngrădi destul de mult, căci își poate observa propriul trecut, însă – ați ghicit – n-are voie să intervină pentru a-l schimba. Wilbur trece prin amintirile care l-au făcut cine a fost, chiar dacă nu toate sunt ale lui direct, ci doar au legătură cu parcursul lui.

Călătoria lui Wilbur prin tot acest trecut al său se desfășoară la bordul unui tren care-l poartă dintr-un timp în altul, de la căsătorie la ruptură, de la extaz la suferință și de la pierderi sfâșietoare la câștiguri materiale uriașe, dar care nu pot umple goluri sufletești. Această călătorie cu trenul are reguli, i le reamintește constant îndrumătoarea sa – vă voi lăsa bucuria de-a le descoperi. Vă spun doar că însoțitoarea va bucura mulți cititori, are un farmec aparte și o biografie care mi-a adus-o tare aproape de inimă – iubitori de cărți, librării și de alți iubitori de cărți, să fiți pregătiți.

Trenul de la miezul nopții e o carte cu fantome cum cred că n-ați mai citit prea des, căci nu e nimic aici care să te sperie – mă rog, nu clasicele declanșatoare de spaimă de moment, nu sare nimeni în cearșaf alb pe altcineva. Dar, dacă-mi permiteți, e mult mai înspăimântătoare povestea asta cu fantome: un bărbat ajuns la finalul vieții, pornit pe fir înapoi, de data aceasta ca observator al realității care încă se desfășoară ca prezent. Undeva, cândva, el încă e fericit sau zdrobit de durere la nesfârșit. Asta e și liniștitor, și la fel de înfricoșător – căci te-ai putea gândi cât de ușor ne-ar fi să ne alegem mai înțelept bătăliile în viață, cât de ușor ne-am putea face nouă mai mult bine, cât de simplu ar fi să-i rănim și să-i abandonăm mai puțin, mai rar pe cei dragi.

Momentele aparent banale capătă amploare și semnificație doar în retrospectivă, descoperim prin ochii fantomei lui Wilbur. Și perspectiva e mai degrabă înfricoșătoare decât eliberatoare: a te putea înțelege de deplin abia după moarte, când scapi de înverșunarea care te orbește în cele mai nepotrivite momente.

Sunt mai multe morți pe parcursul vieții.

O persoană, i se părea acum Fantomei, moare în etape. Și a fost deosebit de emoționant să se vadă pe sine la o vârstă fragedă.

Urma moartea tinereții, a idealurilor. A conexiunilor, a principiilor, a iubirii. Și acestea erau de cele mai multe ori doar alegeri. Alegeri care păreau corecte la momentul respectiv, dar, când ajungi la final, la ultima moarte, privești înapoi și conștientizezi toate versiunile pierdute pe care le-ai lăsat pe drum.

În acel moment îi lipsea persoana care fusese odată. Și bunătatea care existase în el, la fel de naturală ca verdele câmpiilor. (p. 101)

Mi-a plăcut mult (pentru că a fost prima carte de la Haig citită, mi-au spus alți cititori, dar și) pentru raportarea la memorie și trecut. Mi-a plăcut să văd cum o viață se poate schimba nu doar prin turnura tragică și identificabilă din anumite clipe disparate, prin pierderile clare, ci și prin microrupturile dintre doi oameni, fie ei frați sau părinți, fie partener de viață ori cel mai bun prieten. M-au emoționat, în mod special, momentul său de răutate gratuită față de mama sa, dar și cel când se vede pe sine luând LSD cu Charlie, cel mai bun prieten, pe care „îl pierduse mai târziu, pe drum” (p. 148).

Din cine știe ce motiv, m-a dărâmat și o imagine destul de simplă: la multă vreme după despărțirea de soția lui, cu care nu păstra legătura, deși erau prieteni pe Facebookul pe care ea nu posta niciodată nimic, Wilbur mănâncă enchiladas la un restaurant descoperit de unul singur și se întreabă dacă ea, Maggie, încercase vreodată enchiladas – mi se pare de o tandrețe și de-o intimitate deosebită gândul la ceva atât de banal în legătură cu un om care cândva ți-a fost totul. 

Trecutul în care se întoarce nu e o amintire, totuși, ci „e ceva viu” (p. 151), ceea ce, din nou, e reconfortant și îngrijorător – asta înseamnă că undeva, cândva încă ești fericit. Prin faptul că e tentat să rămână blocat la un moment considerat perfect, Wilbur demonstrează că e chiar reprezentativ pentru specia noastră – deși am simțit, pe alocuri, că romanul nu e atât de mult despre carpe diem, ci mai degrabă un foarte plăcut manifest anti-workaholism:

Munca îi dădea sens și îi plăcuse. Dar munca, dusă la extrema la care o dusese el, era și o modalitate de a trăi fără a trăi cu adevărat. Un mod de a transfera emoțiile către ceva mai puțin personal, cu o miză mai mică. Transformând Bagdale’s Bookshop în Budd Books, încercase să se reinventeze. O încercare de a se transforma într-o afacere. De a se transforma în bani. De a se transforma într-o firmă deasupra unui magazin. De a se depăși pe sine, în loc să fie pur și simplu omul care era. De a alerga prin timp fără greutate și fără substanță, dar cu viteză maximă. (p. 218)

Împreună cu câteva dintre membrele clubului de carte „Tu ce citești azi?”, discutând despre cartea lui Haig, viață și alegeri la o plimbare cu hidrobicicletele pe Crișul Repede

În cele din urmă, cred că romanul lui Haig e un îndemn la slow living, la o existență dusă conștient, după propriile standarde, fără compromisuri, înțelegând cum și de ce „viitorul nu e real” (p. 239) – asta și cu ajutorul perspectivei pe care o au unele societăți tradiționale africane despre curgerea timpului și viitor.

Cum Wilbur e librar și-apoi ajunge proprietar de lanț de librării, există multe referiri la cărți (importante, dar pe majoritatea nu le-am citit), dar până și-aici m-a schimbat cartea puțin: voi căuta o parte dintre ele, le voi citi, mai atentă la mine și la cei dragi din jur sau de la distanță. Și, deși cartea care o precede pe aceasta pare să exploreze cam aceeași idee, aș citi-o și pe aceea. Simt că-s omul care să nu înțeleagă o lecție din prima, nu mă deranjează să repet până ajuns să îmi tratez prioritățile așa cum consider ideal. Nu vreau să mă duc într-o zi și să se poată spune despre mine ce observă fantoma lui Wilbur despre sine, că „își trăise viața fără s-o poată aprecia cu adevărat” (p. 293)

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt, găsești cartea AICI. Dacă recomandările mele de carte ți se potrivesc și îți plac cărțile pe care le descoperi cu ajutorul meu, susține proiectul independent ancazaharia.ro abonându-te pe Patreon.