Nu am mai scris de multă vreme aici și nu țineam să o fac. În orice caz, nu voiam și nu credeam ca o postare de pe Facebook-ul unei cunoștințe îndepărtate să mă pornească în așa hal, dar în contextul unui referendum pe o temă aberantă, nu am de ales decât să împărtășesc motivul care mi-a provocat rău fizic într-o noapte de vineri, după ora 1.

Avem o tânără, să-i spunem generic Ana, pe care o cunosc de mai bine de 10 ani, a cărei poză de la nuntă îmi sare în ochi când scrollez. Mă șochează două lucruri, în perfect contrast: sclipiciul de pe rochia ei aurie și ochii, cei mai triști ochi pe care i-am văzut în ultima vreme. Nu mă duc mai departe cu gândul, nu vreau să îmi spun cât de vizibil e că soarele care îi e rochie e menit să ascundă orice altceva, să eclipseze tristețea. În fundal, o sobă și niște oameni întorși cu spatele, vorbind între ei. Chiar dacă ea tocmai se pregătește să semneze, nimeni nu îi acordă atenție nici măcar acum. Face ceva ce „trebuie”, intră „în rând cu lumea”, e doar o chestiune de bifat acum pentru că „așa se face”, masa de mai târziu o fi mai importantă. Continue reading