N-aș fi crezut despre mine, în urmă cu câțiva ani, că aș putea citi vreodată cu plăcere non-ficțiune, cu atât mai puțin o carte de neurologie evoluționistă, cum este cazul celei de față. Însă timpul a trecut, eu mi-am dat seama că ficțiunea trebuie să fie completată periodic de o actualizare, de o incursiune în diversele falii ale non-ficțiunii, ale realității înconjurătoare. M-am săturat, pe scurt, să fiu atât de puțin conectată cu lumea din care fac parte. Și vreau să aflu mai multe despre mine – de la modul în care sunt construită fizic până la ce se întâmplă în capul sau în corpul meu când am impresia că nu se întâmplă nimic.
Page 54 of 135
I-am citit întotdeauna cu plăcere pe frații Vakulovski – și mereu m-a ajutat să nu fiu prinsă în imposibilitatea de a face ierarhii faptul că scriu atât de diferit unul față de celălalt. În vreme ce în proza și-n poezia lui Mihail parcă mai întrezărești o rază de speranță pentru omenire și încredere în oameni, la Alexandru Vakulovski am sesizat, de fiecare dată, dezamăgirea resimțită față de istoria – mică sau mare – care ratează fiecare ocazie de a se autosalva măcar la nivel de reputație.
Liviu Ornea debutează în proză cu volumul Viitorul anterior, apărută în colecția colecția N’Autor de la editura Nemira, o serie de texte ca „o mică bijuterie literară”, așa cum bine spune coordonatoarea colecției, Eli Bădică. O incursiune în trecut cu scopul de recuperare fragmentară demnă a acestuia, o rememorare a episoadelor de viață trăită înainte ca neputințele de tot felul să pună stăpânire pe naratorul încă alert și prins în vârtejul existenței mici, de zi cu zi, într-un contrast destul de izbitor cu tinerețea „importantă”, relevantă social și profesional. Continue reading