În 2016, pe la începutul anului, o descopeream pe Margaret Atwood. Abia atunci. I-am citit, înainte de a mă îndrăgosti de Oryx şi Crake (despre care am scris aici) sau de Ochi-de-pisică, Povestea Slujitoarei, despre care am scris atunci cu un uşor scepticism pe Serial Readers, aici. De-atâtea cărţi încoace, Atwood a devenit una dintre scriitoarele mele preferate, deşi-s multe pe această listă, şi-i admir genialitatea – nu cred că e un cuvânt prea mare pentru capacitatea de a culege din istoria comună acele fapte care, odată expuse-n distopia adaptată şi cinematografic, i-au făcut pe mulţi să exclame că aşa ceva e imposibil, fără a fi conştienţi de ceea ce spune mereu autoarea: cum nu inventează, nu foloseşte prea multă imaginaţie, ci doar prelucrează ceea ce oamenii au gândit şi-au pus deja-n practică, spre îndelungata suferinţă a semenilor. Continue reading
Page 74 of 136
Parafrazez, în titlul acestei recenzii, o idee care mi-a plăcut în finalul romanului Zmeie de hârtie: aceea că şi inumanitatea face parte din om, tragediile tot noi le provocăm, facem rău celuilalt şi prin asta ne condamnăm pe noi înşine, stabilim graniţe şi luptăm pentru idealuri care ne separă atunci când ar trebui (şi-aici e doar părerea mea) să ne reamintim, la fel ca atunci când Rick Grimes nu-l omoară pe Negan în The Walking Dead, că suntem cu toţii în aceeaşi tabără: a celor care sunt în viaţă. Că putem şi trebuie să fim toleranţi unii cu ceilalţi. Tot o părere personală, care în care nu se regăseşte decât mult prea subtil, este că, şi dacă nu recunoaştem existenţa unei divinităţi, e aberant şi josnic să ne acordăm singuri titulatura de dumnezei care să decidă pentru aproape. Continue reading
Tribul. Despre întoarcerea acasă şi apartenenţă e o carte micuţă, are sub 150 de pagini, care abordează o temă extrem de actuală şi probabil foarte puţin şi slab tratată ca atare: întoarcerea către spaţiul perceput ca fiind acasă, cu tot confortul pe care-l implică, şi apartenenţa la grupul în care ne găsim cel mai bine, mai profund şi mai autentic sensul, unde suntem văzuţi şi validaţi şi unde ştim că, depinzând de ceilalţi, reuşim să-i ajutăm concret pe cei care depind de noi şi de abilităţile noastre – valabil în comunităţile restrânse, acolo unde fiecare membru are un rol foarte bine definit: face rost de hrană, protejează, apără, vânează, găteşte, creşte copii sau instruieşte tineri. Continue reading
ne îmbrăcăm de citit la terăsică?
Noul articol din Revista Golan
Noul articol din Dilema veche
Citește cel mai nou articol pe care-l semnez în Dilema veche, în dosarul „Ipocrizia, un viciu social”, intitulat „Frica de sărăcie”.
