Sunt la zi cu o traducere la care lucrez, iar asta înseamnă, pentru mine, că sunt în urmă. Și știu că ar trebui să-mi văd de muncă, dar zilele acestea am citit Jacaranda, scrisă de Gaël Faye și publicată la noi în colecția Fiction Connection de la Editura Trei în 2025, în traducerea din franceză a Luciei Vișinescu. Și am descoperit, încă de la primele pagini, o carte care trebuie citită, trebuie discutată și recomandată fie și numai în spiritul ideii de a învăța istoria pentru a nu o mai repeta.
Dar adevărul este că Jacaranda este mult mai mult decât o resursă ce poate stârni interesul pentru adevărul istoric. Lui Gaël Faye îi reușește o frumoasă poveste amplă și captivantă, chiar dacă atroce, conformă cu realitatea, și afirm asta având în minte violențele greu de imaginat, gropile comune, tensiunile constante și frica perpetuă, epurarea etnică, vânătoarea de oameni, execuțiile publice și nu numai.
Acțiunea se petrece în Franța și Rwanda, deși mai mult în aceasta din urmă. Un tânăr – despre care am putea spune, până la un punct, că este de-a dreptul ignorant în ceea ce privește atât istoria familiei sale, cât și a poporului mamei sale – descoperă țara africană dintr-o perspectivă aparte: cu tată francez și mamă rwandeză, în Franța e „prea negru” pentru a fi de-ai locului, în Rwanda este de-a dreptul „alb” și privit ca atare la început, aparținând ambelor spații și culturi și totodată orb la realitățile mai profunde ale oricărui dintre cele două teritorii.
— De ce se holbează toți la mine?
— Cum adică?
— Păi, uită-te și tu, toată lumea mă fixează, e deprimant! De ce fac asta?
— Ah… pentru că ești alb, de-aia.
— Alb? Dar nu sunt. De fapt, sunt și alb, și negru.
— Pe bune? Ești alb! Sută la sută alb. Ca și maică-ta. Ea e o negresă care a devenit albă.
— Aiurea… Mama e tot așa de neagră ca și tine.
— La maică-ta, numai după cum se poartă, îți dai seama de la o poștă că-i albă. E ca și tine, chestia asta nu se poate ascunde. Tre s-o iei așa cum e și cu asta, basta! Nu-i cazul să te ataci.
— Nu m-am atacat deloc, doar am spus că sunt metis.
— Ce?
— Sunt metis.
— Da, metis, s-o crezi tu… Ești un muzungu. Alb ca zăpada. Ce metis? Nu există așa ceva. (p. 47)
Narațiunea acoperă existențele a patru generații care au de-a face, în forme diferite, dar grave, cu genocidul împotriva populației tutsi, alimentat de stat, de coloniști, de biserică, începând încă din 1959, când are loc primul masacru împotriva etnicilor tutsi și până în 1994, atunci când aproximativ un milion de oameni au fost uciși într-un interval de 100 de zile.
Când mama a fugit din Rwanda, în 1973, mamaia s-a refugiat și ea în Burundi, aciuându-se într-un cartier de refugiați rwandezi din Bujumbura. Acolo a avut grijă de copiii fratelui ei și ai câtorva verișori. A lucrat la spital și, după cincisprezece ani, a reușit să-și cumpere o căsuță modestă. După genocid, s-a întors în Rwanda. Spunea că în Burundi viața e mai ușoară decât în Rwanda. Când o întrebam dacă regretă că a plecat din Burundi, îmi răspundea: „E mai bine în Rwanda, aici sunt la mine acasă, dar zahărul e prea scump”. Aș fi vrut să-i pun o mulțime de întrebări, însă franceza ei era destul de rudimentară, așa că rămâneam la suprafața lucrurilor. Cu toate astea, învățam să o cunosc. Mamaia era evlavioasă, mergea în fiecare duminică la biserică. Ne ruga s-o însoțim, dar Claude refuza categoric. Susținea că Biserica rwandeză fusese complice la genocid, că mulți dintre membrii clerului se făcuseră părtași la masacre și că nu s-ar fi putut ruga în lăcașuri care serviseră drept abatoare.” (p. 56-57)
În toată această nebunie apare și Sartre, un localnic pornit să salveze „cultura universală de la barbarie” (p. 53), care trăiește de pe azi pe mâine, dar înconjurat de cărți și discuri de vinil, și el cu o poveste înfiorătoare și care îl poate lăsa pe cititor împărțit între empatie și revoltă. Și Claude, de aceeași vârstă cu Milan, pe care îi leagă o relație de rudenie care se tot schimbă pe parcursul romanului (din motive lesne de înțeles, va observa cititorul). Și Stella, un simbol la fel de relevant pentru actualitatea fragmentară și paradoxală a Rwandei cum e și arborele de jacaranda — ambii lianți imperfecți, dar cu-atât mai autentici, între trecut și viitor, între traumă națională și generațională, pe de o parte, și reconciliere de durată, de cealaltă parte.

Mai mult, romanul lui Gaël Faye aduce în discuție și alte elemente importante: povara copilului birasial, divorțul (resimțit de copil ca încă o pierdere, încă o nedreptate), lipsa de comunicare din partea părinților care cred că trauma dispare dacă nu e discutată (pentru mama lui Milan, „viața începuse în 1973, când sosise în Franța”, p. 11) și care se extinde la toată familia („Observam la bunica aceeași rezervă ca și la mama. O anume stăpânire de sine vecină cu rigiditatea”, p. 42), memoria și capcanele, resursele și caracteristicile ei paradoxale, posibilitatea de reconciliere după un dezastru precum genocidul (tăcerea generațiilor supraviețuitoare traumatizate se împletește imperfect cu nevoia de adevăr, pace și relaxare a generațiilor post-genocid). Și despre ideea de turism într-un loc atât de încărcat istoric se poate vorbi („Ai venit aici ca un turist și, când o să pleci, o să te gândești că ai avut o vacanță frumoasă. Dar nu se poate să vii în vacanță într-o țară a suferinței. Țara asta e otrăvită. Trăim înconjurați de ucigași și asta ne înnebunește!”, p. 73).
Pentru felul în care abordează identitatea și apartenența și toate lucrurile aberante pe care ajungem să le facem în numele adevărului propriu, pe care-l considerăm unic, manipulați de interese care nu au nimic în comun cu ale noastre și orbiți de furia pentru existența „celuilalt”, Jacaranda intră în topul meu de preferințe pentru cărți care cred că ne învață cum să ne înțelegem și respectăm sau onorăm istoria și rădăcinile, însă fără a ne transforma în călăi pentru semeni.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI. Dacă recomandările mele de carte ți se potrivesc și îți plac cărțile pe care le descoperi cu ajutorul meu, susține proiectul independent ancazaharia.ro abonându-te pe Patreon.
Sub același motto de atâția ani, „Tu ce citești azi?”, căutând să ofere inspirație sau chiar să declanșeze pofta de citit la cei care poate nu sunt tocmai prieteni cu cartea, ancazaharia.ro are acum canal de WhatsApp. Join aici.












Leave a Reply