O hartă a manosferei. Memoreaz-o pentru a ști ce și cum să eviți

Aproape că nu mi-am dat seama de pauza lungă de la scris despre cărțile citite și plăcute. Între timp, destul de multe s-au schimbat. Am mai terminat de tradus o carte, am corectat câteva, vreau să apară toate pentru a putea povesti despre ele. Am renunțat la biblioteca veche, m-am mutat, aștept să fie gata mobilierul nou pentru a face din nou ordine în cărți. Îmi petrec așteptarea citind și plănuind să scriu despre tot ce am citit în această perioadă. Una pe care cred că e obligatoriu să o citească tot mai multă lume este o nouă apariție de la ZYX Books, și-anume Lumea fraților Tate, o experiență din care nu cred că ai cum să mai ieși același om.

Lumea fraților Tate: patru ani de investigație în manosferă e scrisă de James Tahsin și Matt Shea, doi regizori de filme documentare, și a apărut în original în 2024. La noi, anul următor, în traducerea din engleză a lui Horia Ghibuțiu, cu o prefață de Luiza Vasiliu și Victor Ilie, la ZYX Books, una dintre editurile mele preferate pentru cât de repede publică traduceri foarte bune din sfere de interes major, așa cum a fost și cartea Mariei Ressa despre Cum să înfrunți un dictator, despre care am scris aici, precum și Căldura te va ucide prima: viața și moartea pe o planetă pârjolită, de Jeff Goodell, despre care am scris aici. 

Înainte de toate, puțin context pentru manosferă

Voi presupune că și pentru cititorul acestei recomandări este un teritoriu mai degrabă nou toată discuția asta, așa cum a fost și pentru mine, motiv pentru care voi începe cu puțin context: din englezescul manosphere avem acum și noi manosferă, care sper să ajungă curând și în DOOM și DEX, care desemnează toate formele (site-uri, bloguri, forumuri etc.) în care își fac simțită prezența discursurile ce vizează probleme specifice bărbaților, lucru inofensiv până aici, dar care trebuie neapărat completat, în contextul acestei definiții, de faptul că deseori implică și promovarea unei retorici antifeministe, misogine, chiar violente în relație cu femeile în general, cu persoanele trans, precum și cu bărbații identificați drept „sabotori” ai ideii de masculinitate absolută, așa cum e ea definită de indivizi precum frații Tate.

De ce tocmai frații Tate

Am văzut deja păreri pro și contra existenței acestei cărți și aproape m-a înduioșat faptul că unii contestă buna-credință a autorilor, pe principiul: ce-ați avut cu frații Tate, domnilor, ce-au făcut atât de grav, pe cine au deranjat?

Și e simplu să îți răspunzi dacă nu te identifici cu oamenii pe care cei doi reușesc să-i manipuleze spre a crede că trebuie să îi servească în toate formele și să le apere stilul de viață („principalul său instrument de marketing fiind cultivarea invidiei”, p. 23): Andrew Tate este cel mai urmărit reprezentant al manosferei, iar asta înseamnă că acele convingeri nocive pe care le perorează ajung la foarte mulți adulți, precum și adolescenți sau copii ale căror repere în viață pot să înlocuiască bunul-simț, munca serioasă și raportarea sănătoasă la ceilalți, fie ei femei sau bărbați sau orice altceva.

Așadar, este aberant să crezi că cineva e invidios pe pătrățelele vreunui guru online care predică violența ca mod de viață. Dar și dacă ai convingerea asta, cred că munca autorilor cărții de față poate demonta mituri. Cu date, cu dovezi, cu argumente.

Ce găsești în cartea asta

Structurată în trei părți și zece capitole, Lumea fraților Tate curge cu naturalețea și suspansul unui roman: avem introducerea în atmosferă când autorii se apropie de Andrew și Tristan și pătrund în lumea lor macho, iar ulterior începem să descoperim realitatea de după câte o perdea estetic și eficient plasată pentru a acoperi ceea ce cei doi nu își doresc să ajungă la publicul lor. Public care nu reacționează prea bine la fapte și dovezi sau întrebări pertinente, lucru care m-a făcut să compar toată situația cu cea a unui cult religios: periculos, cu circuit închis, cu pretenții de adevăruri absolute față de restul lumii, rezistență la schimbare.

Poate chiar sunt geniali

Dacă ar fi să le recunosc niște merite celor doi frați, la rândul lor produse ale social media, aș menționa neapărat că sunt buni pe PR și business, poate chiar geniali, așa cum îi și consideră cineva în carte, deși din altă perspectivă. Au văzut oportunitatea și au profitat de ea, au dat oamenilor ceva ușor, dar și exclusivist, niște validare, niște frustrare, dar tocmai din talentul lor de afaceriști decurge problema cu ascensiunea și vizibilitatea de care se bucură (problemă pentru unii, căci înțelegem destul de clar că nu e și a împricinaților): au făcut toate acestea fără o etică a muncii, un detaliu pe care mulți dintre noi nu-l desconsideră.

Citind, mi s-a părut că Andrew este inteligent și diabolic, nu o brută care a avut succes accidental, care și-a valorificat cumva prostia, nu, chiar dimpotrivă. Cred că știe foarte bine ce face și cum să obțină ce vrea, oferă ce se cere și exploatează ce avem cu toții, într-o măsură mai mică sau mai mare: nesiguranța.

Dacă ai parte de succes cu orice preț, mai contează? Poate că și la asta ar fi bine să își răspundă cititorul înainte să deschidă cartea, deoarece sunt ferm convinsă că există numeroși oameni impresionați și orbiți de succes și care ar da orice să fie în locul celor doi Tate. Nu cred că mai suntem în lumea în care argumentele și bunul-simț să poată schimba convingeri radicale. La fel cum nu cred că pot fi salvați mulți dintre cei care cred că femeile trebuie să muncească pentru bărbați, supuse lor, tatuate de ei, controlate de aceștia. Deși vreau să reamintesc celor din jur și următorul aspect: chiar ești atât de macho dacă întreaga ta masculinitate se contruiește pe convingeri pe care le ai din ce ți-au spus alții despre femei?

N-am fost niciodată crescut cu scopul de a fi fericit. Am fost crescut să excelez în diverse domenii. (p. 79)

Luptă, violență, stare de alertă

Ca să răspundă la toate problemele pe care le poate avea un urmăritor, acest duo are soluția, iar aceasta e alcătuită dintr-o stare permanentă de alertă: bărbatul pe placul lor trebuie să fie mereu încordat, gata să sară să-și apere proprietatea cu forța fizică, dispus să se chinuie ca să își demonstreze constant condiția prin comportamente primitive și deloc necesare, exagerate, disproporționate. 

Citind convingerile lui Andrew și Tristan Tate, mi-am amintit de cazurile soldaților atât de afectați de propaganda militară (sau atât de fideli, după alte standarde), încât s-au izolat de lume zeci de ani și au continuat „lupta” chiar și când restul lumii a trecut la pace, și-a văzut de viață, a învățat, a iubit, a suferit, a îmbătrânit. 

Obsesia asta cu războiul, care ne e tot mai familiară și din alte bule, e un alt element pentru care nu văd leac. Fie că e cu rușii din 3 septembrie, cu Ursula din 30, cu oculta, cu Matrixul, pare să fie o poveste de groază pe care probabil că e nevoie ca unii să și-o spună pentru a-și întreține furia de care vorbeam mai sus.

De altfel, Andrew găsește justificări pentru violența suferită în copilărie din partea tatălui său:

Dacă am fost lovit când am greșit? Da, sigur. Nu mi se pare ceva în neregulă cu asta. Cred că, în cea mai mare parte a istoriei omenirii, copiii au fost loviți când au greșit. Să te apuci să spui că nu au cum să devină niște adulți funcționali dacă sunt pocniți când fac o greșeală… În același timp, nu spun „Bateți-vă copiii”. Bineînțeles că nu. Nu loviți un copil fără motiv. Nu bateți un copil. Dar, dacă un copil face o tâmpenie gravă, nu poți să spui că nu o să existe nici o repercusiune fizică, mi se pare greșit. În cea mai mare parte a istoriei omenirii, copiii au fost loviți. Ești de acord că în anii ’50, ’60, ’70, dacă făceai o greșeală, luai o palmă? Bun, deci care-i problema? (p. 77-78)

Exact ce ziceam mai sus. Mi-ar plăcea să ajungem cu toții în zilele noastre, să vedem că războiul s-a terminat, copilăria dureroasă a trecut și avem înainte o viață pe care o putem trăi cum dorim, nu cum ni s-a trasat să o trăim. Poate fi și bine, poate fi și frumos, pace și liniște, fără război cu femeile, cu bărbații cu fustă, cu oricine ni se pare că nu e în norma la care ținem cu dinții doar pentru că „așa era pe vremuri”. O fi fost. Poate să nu mai fie.  

Viziunea lui e testată, zice Tate, deci e preferabilă (p. 79), de unde deducem că îi e frică de nou, de necunoscut. Și nu fac remarca asta cu malițiozitate, tuturor ne e frică, dar suntem mai îngroziți de ce am trăit și știm că ne-a rănit, ne-a deformat pe interior și poate și pe exterior.

Poate nu e doar vina lor

În vreme ce susțin cu tărie că trebuie ca toată lumea să își asume greșelile, iar prin asumare nu înțeleg repetarea în exces a cuvântului, neurmată de acțiuni concrete, ci acceptarea consecințelor, deci insist ca justiția să-și facă treaba în privințele în care îi cercetează pe cei doi, mi-ar plăcea să fim conștienți de faptul pe care ni-l arată cartea: că a existat o încrengătură de oameni (și obișnuiți, dar și cu bani și putere) și situații care au contribuit constant la amplificarea mesajelor lui Andrew Tate, la validarea, la susținerea discursului său încărcat de ură.

Vreau să ne întrebăm, ca societate și indivizi, unde, cât și cum am contribuit la ascensiunea unor voci precum cele ale fraților Tate. N-au apărut de nicăieri, nu vor dispărea doar pentru că unora nu le convin, e nevoie de sănătate pe mai multe planuri în societate pentru a ajunge într-o realitate în care astfel de voci să nu mai aibă ecou.

Mi-ar plăcea și ca statul să nu mai fie atât de des complice al faptelor reprobabile. Complice prin tăcere, neglijență, ineficiență, prin intimidarea victimelor, neluarea lor în serios. Pare deja consacrat, la nivel global, ca victima să fie atacată și ridiculizată, în vreme ce bănuitul și acuzatul de agresiune (în cazul de aici, trafic de persoane, constituire de grup infracțional organizat, viol în România, dar și procesul civil cu multiple reclamante din Marea Britanie) să se plimbe nestingherit prin lume, crezut pe cuvânt când își invocă drepturile. 

În concluzie, Lumea fraților Tate este o carte despre răul care a fost deja făcut și din care putem sau nu să înțelegem ceva. O lume întreagă a fost deja afectată de această boală a masculinității cu pretenții de religie și mă gândesc des, prea des, la cum să facem ca acești bărbați nesiguri și violenți să înțeleagă că nu le dispar lor drepturile când și alții se bucură de ale lor. Cum să facem să priceapă că nu e totul o competiție din care trebuie să iasă învingători? Cât de incapabil trebuie să te consideri dacă ți se pare că singura ta șansă în viață e să exploatezi sexual femei? Mi se pare o povară uriașă pe părinții care trebuie să-și țină copiii în siguranță într-o astfel de lume, și-n final o povară asupra societății care trebuie să sufere urmările unei mentalități care tranșează mereu între alb și negru.

Consider Lumea fraților Tate o hartă a manosferei pe care e bine să o memorezi în detaliu pentru a ști cum să o eviți sau, în cazuri nefericite, pentru a reuși să fugi din ea. Visez la o lume în care să fim atât de bine cu noi înșine și-atât de educați, încât nici să nu mai fie nevoie de astfel de cărți. Din păcate și din fericire, încă avem nevoie.

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI. Dacă recomandările mele de carte ți se potrivesc și îți plac cărțile pe care le descoperi cu ajutorul meu, susține proiectul independent ancazaharia.ro abonându-te pe Patreon.