Nu sunt o fire sportivă, mă mișc din inerție, nu mă pricep la sporturi, nu urmăresc competiții, sunt un melc absolut care se simte bine doar în propria cochilie suspendată-n afara timpului și spațiului și a civilizației. De asta m-a mirat și pe mine că am vrut neapărat cartea lui Tibi Ușeriu, imediat ce am aflat de ea, adică dinainte să apară efectiv în librării! Despre autor n-am ce să vă spun nou, toate ziarele și televiziunile au spus despre el tot ce au știut și n-au știut. Doar că e posibil să descoperiți un alt om decât cel prezentat de alții dacă-i citiți cartea.

Mi-a plăcut extraordinar de mult – în primul rând ca obiect. E foarte „citibilă” pentru că are coperta moale (fără a fi din aia care se rupe după ce citești jumătate din carte), paginile tot moi, care te invită la citit, coperta e simplă și de efect, titlul intrigă și se lasă cu „wow” când înțelegi de unde vine, iar paragrafele sunt bine delimitate unele de altele. Astfel, ideile sunt foarte bine structurate și sentimentul de poveste care curge natural nu e cu nimic „sabotat” de această hyper-organizare.

Și apoi mi-a plăcut cartea asta pentru tot ce transmite și pentru cum transmite. Dacă mă citiți constant (dacă nu, rușine!), știți probabil că sunt o mare fană a păcătosului pocăit – în orice caz, o mult mai mare fană decât sunt celor care n-au greșit niciodată în viața lor și care se scaldă în sfințenie absolută de la naștere numai pentru că no, au avut norocul să vină pe lume cu o super-înțelepciune minune, care i-a ajutat să nu greșească nimic niciodată. Spre deosebire de noi, muritorii obișnuiți, păcătoșii absoluți, care învățăm din greșeli, pe propria piele, lucruri poate banale, dar și esențiale. Despre viață, despre noi.

Iar autorul cărții e unul dintre cele mai bune exemple legate de ce spuneam mai sus. Și nici măcar nu dă lecții, nu pretinde că ar fi aflat vreun adevăr absolut care să se aplice și altora. Își povestește viața, ne spune cu sinceritate despre momentele lui bune și despre anii lui cei mai proști, ne spune direct sau ne lasă să înțelegem ce a dobândit în urma acestor experiențe, dar nu pretinde nicio clipă că știe ceva mai mult decât noi, restul, sau că poate sau că este. E pur și simplu un om extrem de sincer care a scris o carte foarte bună.

Și utilă celor ca mine, care acum se simt motivați și mai mult să se bucure de banalitatea zilelor ce vin și trec și pe care le luăm cu atâta ușurință de parcă le-am merita. Și tot cei ca mine ar putea, de exemplu, să se ierte pentru tot ce cred că au făcut ireversibil în viața asta. Și tot cei ca mine ar putea să-și dea noi șanse și să aibă încredere în ei. Și nici nu e vorba că meriți sau nu, dar chiar e cel mai bun lucru pe care-l poți face pentru tine. Altfel ar însemna să-ți lași demonii să te domine, iar asta nu e o variantă. Trebuie doar să-i cunoști și să înveți regulile coexistenței.

Că dacă nu am urcat niciodată pe un alt munte decât pe Tâmpa, cred că m-a ajutat cartea să conștientizez, încă o dată, că nu merită să-ți dormi viața. Așa că pozele din articol sunt făcute la Cabana Piatra Mare, unde am urcat eu cu picioarele mele de grăsană, cu plămânii mei de sedentară – am stat și-am citit acolo, pe iarbă, în fața cabanei, mai bine de jumătate din carte. Și a fost unul dintre cele mai faine sentimente trăite; probabil că, dacă aș fi o fire războinică și-aș trăi cu 5 secole-n urmă, aș asedia sate de neajutorați și m-aș simți la fel, cuceritoare în singurul sens care contează.

Au trecut cele 3 zile în care Tibi Ușeriu a fost în centrul atenției pentru că e „erou” care orbecăie prin zăpadă, care e cam singurul aspect cu care-l asociază toată lumea, așa că puteți lua cartea lui să o citiți și să aflați mai multe despre voi – asta în timp ce vă minunați continuu despre peripețiile unui om care, pus în față cu el însuși în diverse situații, a luat fie deciziile corecte, fie pe cele greșite, așa cum îi stă bine unui OM construit din bune și din rele.

Toată ideea cărții e că, la fel ca-n viață, contează schimbările pe care le faci în tine, contează lecțiile pe care singur ți le predai și le înveți chinuit și la care te prinzi târziu că nu merge dacă trișezi. Și că suntem puternici, suntem infinit de puternici abia atunci când descoperim că suntem vulnerabili și umani în sensul cel mai patetic al cuvântului.

Facebook Comments