ceva finuț

În primăvara lui 2019 a apărut la Editura Polirom Mica mea inimă de om singuratic, primul roman semnat de poetul Vlad Drăgoi. Și eu recunosc că am avut emoții când am început să citesc, pentru că sunt de părerea aceea învechită că nu poți să le faci pe toate (la fel de) bine. M-a prins romanul de la primele rânduri, iar de la primele pagini am știut că nu las cartea din mână până nu ajung la final. Bine că am început-o la 1 noaptea.

Nu e roman dintr-o frază, dar poate părea așa, căci senzația pe care ți-o lasă e ca după ce ai citit Aleea Zorilor (aceeași editură și colecție, apărută cu un an mai devreme) sau de Bohumil Hrabal. Sunt mai multe planuri care se întrepătrund, deși iese bine în evidență cel principal, dar pe măsură ce am înaintat cu cititul am avut tot mai mult senzația că am în față un roman scris ca printr-un proces de dicteu automat, dintr-o suflare. Asta mai ales pentru că nu mi-a dat impresia că ar fi prelucrat prea mult textul, nu se încurcă în figuri de stil și metafore. A avut de spus un lucru și l-a spus, s-a eliberat de el și acum, prin modul în care e scris și prin felul în care curge narațiunea, împovărat e cititorul care va rămâne cu câteva întrebări la final.

Încep cu ceva ce am remarcat citind Serotonină și mi-am dat seama că se aplică și la inima singuratică din romanul lui Drăgoi: într-o lume dominată de political correctness (pe care-l susțin cu adorație, dar care parcă prea suge toată culoarea din literatură), când mulți autori simt nevoia să aibă numai personaje care fac și simt „ce trebuie”, mai există câte unul, tot mai rar, un Drăgoi sau un Houellebecq, de pildă, care a înțeles că literatura mare nu e cu „trebuie” și nu este, în nici un caz, corectă politic.

Mica mea inimă de om singuratic e un roman cinematografic, alert, cu secvențe decupate din mai multe momente din viața personajului-narator, Vlad, lipite împreună după cum îi convine lui, dar care, odată apăsat butonul de play, au cursivitate și sens. Cumva, Drăgoi și-a încorporat aici și stilul poetic; ura și răutatea sunt nedisimulate, la fel cum izbucnirile sentimentale sunt sincere, emoționante, tocmai pentru că nu sunt calculate spre a fi expuse astfel, ci izvorâte dintr-o sinceritate a scriitorului care și-a găsit stilul, limbajul și ritmul.

Dacă aveți ocazia, fain ar fi să auziți măcar câteva fragmente citite, la vreo lansare sau eveniment literar, chiar de autor. În Mica mea inimă de om singuratic, lui Vlad Drăgoi i-a ieșit exact ce spunea la lansarea de la Brașov, din Tipografia, că și-a dorit să facă: o proză cu un discurs de băiat rău, dar cu o inimă mare și bună. Ce să mai, ceva finuț.

Acest roman este terenul de joacă și deopotrivă spațiul sigur al scriitorului Vlad Drăgoi: aici poate face ce vrea, cum vrea, în propriile condiții și avându-se drept judecător pe sine însuși. Aici domină politically incorrectness-ul și cei care intră trebuie să-și lase toate speranțele afară.

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici.