„Chipurile întunericului”. Un inventar al felurilor în care poate fi rănit și salvat un om blamat de societate

Dacă te-ai întrebat vreodată cum o duce lumea de dincolo de limitele moralității tale potențial ipocrite, sunt șanse mari ca Chipurile întunericului să-ți răspundă la întrebări și să-ți ofere câteva imagini care, fără să vrea să te șocheze, dar nici să te menajeze, să completeze perspectiva de ansamblu așa cum nu se vede, de cele mai multe ori, tocmai pentru că exact cei vizați și în măsură să argumenteze nu au șansa să o facă, să-ți apere sau să-și conteste modul de viață.

Chipurile întunericului e scrisă de Patricia Lidia și a apărut în colecția red spot a Editurii Lebăda Neagră în 2026, un volum ce adună o serie de texte care acoperă o mare gamă de nenorociri cu efect și impact prelungit, le-am putea spune, de feluri în care viețile se duc în afara normei, ba chiar a legii, mereu supuse stereotipizării și stigmatizării nu doar din exterior, ci și din sânul familiei ori a grupului social.

De la munca sexuală, astfel, nu mai e decât un pas până la stigmatizare. Consimțământul și violul sunt privite de un ochi bine ancorat în era viralului. Violența, suicidul și consumul de substanțe interzise sunt realități, nu titluri-cârlig în presa de mâna a doua. Personajele celor 17 proze ale Patriciei Lidia pot fi și numai copii expuși denaturării adulților, iar aici e sfâșietor de remarcat felul inocent în care observă ei aceste lumi ale violenței care formează violență, corupând până în esența ființei:

Nu îmi plăcea să lucrez cu ele, mi se făcea milă de ele când plângeau și le băteam până le dădea sângele pe gură ca să tacă. Parcă o auzeam de fiecare dată pe sor-mea plângând și asta mă enerva și mai tare. Odată am bătut-o pe una, încât a trebuit să o aruncăm sub pod, că nu mai făceam nimic cu ea. Asta le-o-nvățat pe celelalte să nu se pună cu mine. Aveam vreo 16 ani când mi-am luat primii băieți pe lângă mine, să nu mai stau eu după fete. Aveam deja vreo 30 de bucăți la lucru și mi-era greu să le urmăresc musafirii pe agendă. Așa că fiecare avea câte cinci suflete alocate în grijă și un caiet. (p. 77)

Citim despre exploatare în multiple forme și trafic de persoane, despre loverboy și alte metode de racolare, despre pedofilie, mame minore, grooming, și vedem cum, pas cu pas, sunt demontate mituri, cum ar fi acela că persoanele cu joburi general acceptate ca fiind „bune”, medici, de exemplu, nu ar putea avea un trecut de victime ale traficului de persoane.

Mai mult, citim și despre rasism („Nu s-a recăsătorit niciodată, cică eu eram de vină, cine să o fi luat cu un copil, mai ales cu un copil mulatru?”, p. 87) și alte forme de discriminare, descoperim capcanele în care cad victimele: impresia că merită ce li se întâmplă, autovătămarea, aproape inevitabila perpetuare a ciclului violenței, tulburările alimentare, depresia, insomnia și altele. 

Cu toate acestea, există un echilibru, căci nu lipsesc victoriile uriașe, în aparență mici:

Numele meu este Narcisa și am fost prostituată în cea mai mare parte a adolescenței mele și aproape întreagă mea studenție. Nu am ales să fac asta, nu mi-a plăcut, dar o pot spune fără să-mi vină să îmi mai tai venele, după mii de ore de psihoterapie și terapii alternative. Azi sunt mamă, soție, psiholog și scriitor amator, care își scrie autobiografia pentru a ajuta fetele vulnerabile să nu devină prăzi sigure ale unor bărbați libidinoși și misogini. (p. 96)

Tot ca parte a echilibrului merită să fie amintită și privirea inocentă a cuiva încă lipsit de prejudecățile pe care societatea i le va inocula mai târziu:

În drumul ei spre școală privea adesea la femeile cu părul tapat mare, unghii lungi și roșii, rochii sclipicioase și tocuri înalte stând prin parcările de la stradă. Habar n-avea cu ce se ocupau, dar le privea fascinată, căci erau toate strălucitoare și păreau tot ce și-ar dori o fetiță să fie. Știa doar că femeile alea își ridicau fustele și bărbații le dădeau bani pentru asta și își imagina că erau un fel de dansatoare mai speciale, care nu dansau pe scene, ci pe stradă, ca să aducă bucurie tuturor oamenilor, nu doar celor care aveau bani de bilete la spectacole, și de fiecare dată își spunea că, probabil, va face și ea asta, deoarece oricum își ridica deja fusta în fața bărbaților. (p. 115)

Până la urmă, o serie de proze scurte care demonstrează că nici viața celor mai întunecate personaje nu poate fi văzută doar în alb și negru. Că eșecul personal nu este, de multe ori, eșec, ci o consecință a unui sistem social care nu face vreun efort pentru a preveni și a salva pe cei mai vulnerabili, dar care e gata să condamne și să pedepsească exact supraviețuitorii, pe cei care s-au smuls, de cele mai multe ori, singuri din infernul cotidian al unei existențe care nu e chiar atât de paralelă cu „norma” pe cât ne-ar plăcea să credem.

Așadar, din Chipurile întunericului a rezultat o carte care adună mai toate relele Pământului și care prezintă, în măsura în care se poate, soluțiile pe care le-au găsit supraviețuitoarele – fie că vorbim de psihanaliză, fie de automutilare. Am apreciat că n-au fost ignorate nici abuzurile petrecute în biserici, că vedem fețe ale terapeuților care știu cum să-i ajute pe ceilalți, dar ezită să se ajute pe ei înșiși, de parcă toate cunoștințele lor s-ar șterge în clipa în care își ies din rolul de salvator al altora, dar și că nu sunt ignorate unele dintre cele mai de actualitate probleme, așa cum e teroarea digitală, demonstrând încă o dată că pericolele pot veni atât din lumea online, cât și din cea offline.

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt, găsești cartea AICI. Dacă recomandările mele de carte ți se potrivesc și îți plac cărțile pe care le descoperi cu ajutorul meu, susține proiectul independent ancazaharia.ro abonându-te pe Patreon.