Hana. Nu ne împotrivim îndeajuns istoriei care ne împarte în victime și călăi

Cred că Hana este romanul anului 2024 pentru mine. Este o carte scrisă de Alena Mornštajnová și publicată în original în 2017, iar la noi a fost tradusă din cehă de Gabriela Georgescu și publicată în 2024 în colecția Byblos – coordonată de Luana Schidu – a editurii Curtea Veche.

Romanul are trei părți, iar structura aceasta atent gândită se adaugă la motivele pentru care autoarea m-a câștigat iremediabil. A apărut în România cu sprijinul Ministerului Culturii al Republicii Cehe.

Eu, Mira (1954-1963)

În aproximativ 100 de pagini și 9 capitole o descoperim pe Mira, nepoata Hanei, o fată rebelă care reușește să păcălească cititorul și să-l facă să creadă că romanul ar fi despre ea. Încet-încet, Mira ne apropie de Hana, „singurul adult de la care nu auzisem niciodată cuvintele nu ai voie” (pag. 21). Aflăm, tot treptat, că aceasta nu este tiparul de mătușă cool și permisivă, ci că felul în care nu se impune ascunde o poveste mult mai dură, dar necunoscută de ceilalți:

De fapt, rareori auzisem vreun cuvânt de la ea pentru că mătușa Hana nu vorbea aproape deloc, doar privea în gol. Așa, ciudat. De parcă se uita, dar nu vedea nimic. De parcă plecase, dar își uitase corpul pe scaun. Câteodată mă speriam că o să cadă brusc la pământ, iar în urma ei o să rămână doar o grămăjoară de haine negre. (pag. 21)

Sunt anii ’50, iar fetița Mira rămâne singură pe lume. În mod brusc și șocant, viața ei se schimbă la propriu dintr-o clipă în alta, iar răul pare că stă la pândă pentru a o atinge și-a o răni suplimentar: se pune problema orfelinatului, ajunge chiar într-o situație și mai copleșitoare, într-o familie de care nu știe că e legată și în cadrul căreia, în ciuda grijii care i se acordă și căldurii pe care o simte, se află într-un pericol ce tot crește. Dar apare Hana, o salvatoare care nu se simte deloc bine în acest rol, dar care nu are de ales decât să se sacrifice atât cât îi permit fizicul și psihicul, amândouă epuizate, golite de orice în afară de regrete și reproșuri față de propria persoană, presărate totuși cu frică, un amestec pe care un cititor l-ar putea identifica drept sindrom de stres posttraumatic, cred.

Și narațiunea care se concentrează asupra Mirei nu se oprește aici: până la finalul acestei prime părți, ea va crește, va face greșeli și va avea parte de reușite, își va găsi jumătatea și se va (re)așeza la casa ei.

Cei dinaintea mea (1933-1945)

N-am înțeles niciodată de ce nu se interesează oamenii de ceea ce s-a întâmplat înainte de nașterea lor, de ce nu își întreabă părinții și bunicii cum și-au trăit viețile, ce îi face fericiți și ce ar face altfel dacă ar putea. (pag. 111)

Dacă ar fi să citim faptele cronologic, aceasta este partea cu care am începe: aici avem familia extinsă a Hanei, viața ei în familie și comunitate, dezvoltarea și perspectivele, toate speranțele părinților în legătură cu ea, obișnuitele năzuințe pentru o căsătorie bună și o viață liniștită pentru superba fiică inconștientă de farmecul propriu. Cum se întâmplă de obicei, istoria de familie e marcată și de cei care nu îi pot accepta pe outsideri („soția unchiului nu era evreică, iar bunica nu putea trece peste asta”, pag. 127).

În tot acest timp, pericolele istoriei își întind tentaculele tot mai aproape, oricât ar fi oameni de încrezători în siguranța națională și integritatea personală în cazul conflictului pe care-l cred prea puțin probabil și pe care tind să-l vadă mic, departe și străin de ei:

– Toți nemții poartă crucea lui Hitler și vor din nou război. Hitler o să vină și aici, spusese el. Noi nu rămânem, plecăm în Anglia sau mai departe. Și te sfătuiesc și pe tine, Elsa, vinde casa cât mai ai timp, ia fetele și pleacă. Cine știe ce-o să se întâmple aici.
– Trăim în secolul al douăzecilea, a răspuns mama. A trecut perioada pogromurilor. Și chiar dacă va fi război, nu va face nimeni rău femeilor și copiilor. (pag. 127)

Treptat, realitatea se schimbă până în punctul în care Holocaustul nu mai poate fi evitat, iar salvarea nu se mai poate petrece pentru cei care nu au plecat la timp. Hana se alătură forțat altor stele galbene îndepărtate dintr-o lume tot mai puțin tolerantă, orbită de prejudecăți stupide și de nebunia unui sistem fascist în ascensiune.

Fiecare ordin și fiecare comandă germană apărea mai întâi ca un zvon și, pentru că la prima vedere părea ceva umilitor și lipsit de sens, oamenii nu voiau să creadă și considerau că sunt doar bârfe. Însă până la urmă toate deveneau realitate. (pag. 209)

Eu, Hana (1942-1963)

În această ultimă parte suntem ajutați să punem laolaltă piesele din puzzle chiar de vocea Hanei, care ne arată că „drumul pe care ne-au trimis în noaptea de paisprezece septembrie 1942 ducea în iad” (pag. 242) și că tortura celor duși în lagăre a început cu mult înainte de a ajunge acolo, prin gesturi mici, pe care unii și azi poate că le-ar cataloga drept inofensive sau „normale”:

Oamenilor nu le plăcea să fie martorii umilirii continue a cunoscuților cu care locuiseră pe aceeași stradă ani întregi, cu care lucraseră în aceeași fabrică și în magazinele cărora își făcuseră până nu demult cumpărăturile. Acum nu mai era permis nici să saluți evreii, darămite să te oprești să schimbi câteva cuvinte cu ei. (pag. 243)

De aici, narațiunea e și mai alertă, condițiile și tratamentele inumane se succed cu repeziciune, le știu pe de rost din alte cărți de istorie și ficțiune, dar mi se face rău de fiecare dată când le întâlnesc într-o carte, un film sau în realitatea zilelor noastre, în discursurile unor politicieni români și străini deopotrivă care explorează conștient posibilitatea de „a face istorie” cu prețul demnității și vieților unor comunități care se fac vinovate doar de greșeala de-a mai fi fost și până acum victime ale bărbaților albi și bogați, speriați de tot ce e diferit de propria persoană și de micul lor grup select și trist.

Constant, personajele nu își pot închipui că starea lucrurilor se poate înrăutăți, apoi totul devine mai grav, mai periculos, mai absurd și inuman. Și așa descoperim, printre altele, și o Hana care la 30 de ani e doar piele și os și-o mână de păr alb, nu mai are dinți și nici urmă de zâmbet, speranță ori încredere în oameni.

În loc de concluzie, vreau să vă spun că Hana e o ființă care iubește într-un mod bizar, dar sincer și visceral, și pe care am îndrăgit-o pas cu pas, pe măsură ce am înțeles contextul vieții și transformărilor sale uimitoare. Dacă la început mi s-a părut antipatică, reținută, absentă și poate chiar rea, după câteva tușe suplimentare am văzut-o tot mai clar în toată complexitatea ei: o copilă, o tânără și apoi o femeie minunată, pe care războiul, discriminarea și prostia umană o zdrobesc, purtând-o prin situații atroce și pierderi iremediabile, care o dărâmă până la temelii și o reconstruiesc într-o persoană cu totul diferită, care abia mai păstrează vagi umbre ale celei trecute.

Hana e un roman despre pacea fragilă și războiul nemilos, despre ciocnirea violentă dintre microcosmosuri și istoria mare, traumă și vindecare, destine transmise de la o generație la alta și complicitatea de care se face vinovat fiecare om atunci când vorbim despre mari dezastre, despre comunitate și singurătate, vinovăție și autoînvinovățire, libertăți umane de bază și nucleul de neînfrânt al răului absolut, cuibărit în fiecare dintre noi, gata să scoată capul pentru a multiplica (activ sau tacit) un discurs bazat pe ură și irațional, dar necesar ca să ne justificăm viețile mici și penibile.

Colega mea de la Revista Golan, Ramona Boldizsar, a realizat un interviu cu autoarea la FILIT 2024. Vă rog să nu-l ocoliți, fie că ați citit sau nu cartea, consider foarte importantă această incursiune în mintea scriitoarei, în intențiile și crezurile ei.