Acasă, acest jurnal ca un puzzle alcătuit de Ioana Chicet-Macoveiciuc, e prima carte a autoarei pe care o citesc. Totodată, e cartea care m-a convins să mai caut și altceva scris de ea, pentru că m-au câștigat onestitatea, vulnerabilitatea și echilibrul unui discurs în care m-am regăsit, cu tot cu frământări și posibile soluții, cu frustrări și neputințe și alegeri parcă imposibile, dar vitale.
Pe Ioana Chicet-Macoveiciuc o știe multă lume drept Prințesa urbană, iar în ultimii ani a fost victima unui fel de linșaj online pentru că a declarat că vrea să se mute din țară, lucru pe care l-a și făcut la începutul anului 2022. Cartea de față nu este altceva decât o căutare și-o inventariere a tuturor locurilor pe care le poate numi acasă, a oamenilor care îi oferă sentimentul de apartenență, a obiectelor și obiceiurilor care îi păstrează sau îi reamintesc esența atunci când, inevitabil, apare tendința de a se pierde sau a se lăsa copleșită de depărtări.
Pe parcursul celor 270 de pagini, Acasă m-a purtat prin tot felul de locuri și stări: lacrima în colțul ochiului pentru momentul în care se observă viața care trece peste toți, colegi și prieteni („Când au crescut, copiii din bloc s-au căsătorit între ei. Alții au plecat din țară. Alții au murit.”, pag. 15), decizia și motivele plecării („Moartea prematură a unor oameni a fost atunci, pentru mulți, mai puțin importantă decât naționalismul și orgoliul patriotic. Cum îndrăznim noi să spunem așa ceva despre spitalul de la Suceava, când Bucovina e atât de frumoasă?”, pag. 34), țara care pe unii dintre noi pur și simplu nu-i vrea („Plecăm. Emigrăm la patruzeci și doi [eu], respectiv patruzeci și patru [el] de ani, cu doi copii mari și o pisică bătrână. Părăsim țara asta cu care simt că am avut o relație prea complicată. Oricât am vrut-o eu, ea nu m-a iubit, poate că nu știe cum…”, pag. 36), aspirația la „o viață bună fără să ne chinuim” (pag. 37), frustrarea vieții de zi cu zi în România („Ce știu este că regret c-am așteptat atât. Dar măcar știu sigur că am amânat cât s-a putut. Am așteptat până am fost sigură. Până s-a terminat tot ce am putut face pentru aici, de aici, de-acasă”, pag. 41).
În final, Ioana Chicet-Macoveiciuc observă că, indiferent de spațiul pe care alegi să-l numești acasă, faci „același dans al îndoielii, doar că în altă parte”, fără să uite să facă o trecere în revistă a gravității acestor îndoieli: unele sunt grijile în România (unde „distracția” studenției era reprezentată de plimbarea cu autobuzul, o excentricitate rară), altele sunt cele din afară, mai apropiate de secolul în care credem că ne aflăm (preocuparea pentru acces la resurse potrivite familiei, dorința de integrare, de educare continuă).
Pe un fir pe care l-am considerat paralel, dar la fel de important, m-a emoționat în mod aparte povestea tatălui și-a bunicului autoarei, un duo care se respinge și se caută până fac un obicei din a se găsi doar pentru a se pierde iar. De la un punct încolo, chiar trio, căci furtuna vieții unuia o acaparează și pe ea.
Dacă vă simțiți dezrădăcinați și căutați soluții, vă recomand întâi cartea asta, e posibil ca ea să vă răspundă și la întrebări pe care poate nici nu știați că le aveți, făcând lumină măcar în câteva cotloane îmbâcsite de emoții amestecate și incertitudine, chiar lipsă de direcție.
Și lista, oh!, cât de mult mi-am regăsit nemulțumirile în lista lucrurilor pe care le enumeră drept motive pentru care părăsește România. Mi-ar fi plăcut să o redau aici, însă e prea lungă și prea importantă ca să omit ceva. Dar vă implor să o citiți și să fiți onești cu voi cât faceți asta. Dacă ați fost vreodată plecați sau încă nu v-ați întors ori poate nu plănuiți să o mai faceți niciodată, câte dintre aceste nemulțumiri v-au condus și pe voi spre ieșirea din România cu bilet doar dus?
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.
Leave a Reply