„Iubesc Irlanda. Doar că nu cred că merită să omori pe cineva pentru ea”

Zone interzise a apărut în limba română în 2024, în traducerea Ionelei Chirilă, la Storia Books, la doi ani după publicarea în original a acestui debut uimitor. Și-o spun cu toată responsabilitatea, pentru că de cele mai multe ori suntem de acord că un debut este mai predispus la a avea minusuri în narațiune sau în construcția personajelor, stângăcii de tot felul, poate chiar neconcordanțe (da, se întâmplă peste tot, chiar și la străini, nu numai în literatura română).

La Louise Kennedy, în schimb, n-am observat nimic din toate aceste posibile trăsături ale debutului, ci dimpotrivă, m-a impresionat cu personajele puternice și minuțios conturate, cu personalități complexe, m-a convins cu narațiunea de inspirație istorică, acțiunea având loc în anii ’70 în Irlanda de Nord, iar pe parcurs n-am putut să mă abțin de la a o compara, în termeni elogioși, cu un alt roman care mi-a rămas în topul preferatelor tuturor timpurilor: Patria lui Aramburu, despre care am scris aici.

Context istoric

Creată în anii ’20, Irlanda de Nord este o țară care face parte din Regatul Unit – dacă ne aducem aminte numele întreg, e chiar Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord. Aceasta a rămas să facă parte din regat tocmai pentru că majoritatea cetățenilor erau unioniști (și protestanți), însă a existat și o minoritate catolică naționalistă care ar fi vrut ca Irlanda să rămână unită și să nu ajungă să se supună regulilor englezilor.

Tensiunile dintre catolici și protestanți au omorât, de-a lungul timpului, mii de oameni, și au rănit zeci de mii, cei mai mulți fiind civili. Vorbim aici despre atentate, crime motivate de ură, dar și despre microagresiuni, discriminări, victime colaterale. Abia în aprilie 1998 s-a semnat un acord care a pus capăt violențelor etno-naționaliste, cel puțin în teorie, căci nemulțumirile continuă mocnit pe aceleași planuri de conflict din cele trei decenii negre: teritorial, social, religios și nu numai.

În orice caz, asta e ce am aflat din carte și apoi din câteva articole de pe internet, iar istoria locului m-a convins să mai caut și alte cărți – ficțiune și non-ficțiune deopotrivă – ca să înțeleg mai multe despre Irlanda de Nord, despre subtilitățile violențelor și labirintul minților care susțin agresiunea ca metodă de autoconservare și de propagare a singurului drum pe care-l acceptă în viață.

În mijlocul violențelor, vieți ca toate celelalte. Sau nu?

Cum spuneam, m-am gândit deseori la Patria, chiar de la primele pagini, căci și aici avem copii care cresc modelați de versiunea distorsionată a lumii pe care le-o prezintă adulții, expunându-i de mici unor atrocități evitabile într-o societate vag utopică. Știu că ar trebui să spun normală, însă cunosc atât de mulți oameni pentru care violența trebuie să se întâmple, că „așa merg lucrurile” și „e imatur să aștepți să se înțeleagă bine toată lumea”, așa că am decis că pacea ține mai degrabă de utopie.

Bombe-capcană. Dispozitiv pirotehnic incendiar. Gelinită explozivă. Nitroglicerină. Bombă cu kerosen. Gloanțe de cauciuc. Saracen. Lagăre pentru deținuți politici. Legea puterilor speciale. Avangardă. Vocabularul actual al unui copil de șapte ani. (pag. 28)

În această stare de fapt unde pericolul pândește la orice pas și amenințarea poate lua orice formă, cu filtre militare pe străzi și abuzuri cărora oamenilor le e imposibil să se împotrivească, Cushla lucrează în sistemul de învățământ, iar în timpul liber își ajută fratele la localul pe care acesta îl deține, o afacere de familie, dar se află și într-o postură de îngrijitoare a mamei alcoolice, alături de care locuiește. Și Cushla cea de 24 de ani se îndrăgostește de Michael, un avocat mai în vârstă decât ea, căsătorit și cu o existență la fel ca a ei, tumultuoasă și totodată banală („era ceva la Michael Agnew care te făcea să vrei să fii mai bună decât erai”, pag. 58)

În această lume în care orice control de securitate e intimidant și deține potențial pentru abuz, catolicii se comportă de parcă ar avea „monopol pe păcat” (pag. 64), vecinii „taie sârmele pentru rufe” (pag. 85), copiii „veneau la școală rupți de oboseală pentru că armata țintea apartamentele noaptea cu fascicule luminoase din elicoptere” (pag. 100), căsătoriile între protestanți și catolici sunt revoltătoare și devin cauza unor atrocități, iar câte un om „muncise două ture aici până s-au prins colegii lui de breaslă că e catolic și i-au mutilat mâna” (pag. 73), Cushla se gândește în permanență la Michael, iar acesta o invită în oraș după ce o jignește accidental. Din acel punct, viața ei devine și mai plină și euforică, dar și mai dificilă, căci începe să dezbată – cu sine și cu grupul lui de prieteni – chestiuni de identitate lingvistică și națională în cadrul unor „seri irlandeze” care o fac să nu se simtă prea confortabil atât din cauza tematicii, cât și a faptului că amicii iubitului ei o privesc cu un amestec de dispreț și curiozitate destinat amantelor, ea înțelegând astfel și că nu e prima în această postură.

Pe un fundal de ură, violență, alcoolism, frică, bravadă și bravură în timp ce baruri sunt aruncate în aer și vieți se pierd absurd, localnicii din Derry și Belfast par să fi ajuns în punctul în care își compară suferințele:

Nu e așa grozav nici în partea noastră. Frate-miu stă zi de zi în spatele barului și-i e frică să deschidă gura, ca nu cumva să ajungă pe lista neagră a vreunei grupări loialiste.

Ei, hai, las-o așa, a zis Joe. Nu e tocmai zonă de război. Ia încearcă să fii percheziționată de soldați britanici de fiecare dată când ieși din casă, să vezi cum e.

Dacă era o competiție, Joe tocmai câștigase. (pag. 49)

Relații. De iubire, de putere, de nevoie

Relația dintre Cushla și Michael este reproducerea, la scară adaptat mai mică, a relației irlandezilor din nord cu englezii, a conflictului dintre catolici și protestanți („Oricât de scârbiți ar fi fost Gina și Eamonn la ideea că s-ar fi culcat cu Gerry, măcar era burlac și aparținea religiei corecte”, pag. 120).

Sigur, mai contează și relația de putere dată de faptul că vorbim de o femeie și un bărbat, că ea e mult mai tânără și el e aproape bătrân, că ea e singură și el e căsătorit.

În plus, aș aminti aici de dependența Ginei de fiica sa, de nevoia ca aceasta să o hrănească, să o curețe și să o culce după ce bătrâna exagerează încă o dată cu numărul sticlelor băute, dar și de rebeliunea Cushlei împotriva tuturor celor care îi impun un anumit stil de viață sau niște alegeri care, dincolo de ideologii și identități, nu i se potrivesc. Toată această rețea de relații modelează personalități și răspunsuri la violență și construiește toleranța discutabilă la nedreptăți făcute în numele apartenenței, mână-n mână cu ipocrizia și dublul standard.

Whisky protestant bun. Protestanți buni de Ulster. Când ceva era curat și bine pus la punct, când ceva era așa cum trebuia să fie, era descris ca fiind protestant sau făcut de protestanți. Până și catolicii o ziceau. (pag. 213)

Adițional, aș remarca faptul că mi-a fost un pic greu să urmăresc cartea la început, preț de vreo 20-30 de pagini, pentru că nu apare nici linie de dialog, nici altă formă de marcare a conversațiilor. Dacă inițial am gândit-o ca pe un reproș, pe parcurs am ajuns să apreciez această metodă de a mă face și mai atentă la conținut.

Ficțiune bazată pe evenimente reale

Cum e de așteptat, Zone interzise are puține situații umoristice („Trevor e foarte comic, a zis Davy. M-aș înțelege de minune cu el, dacă ar avea voie să vorbească cu mine”, pag. 115), n-aș recomanda-o drept „carte de plajă”; predomină atrocitățile („Tommy mi-a zis ce i-au făcut lui taică-său, a spus ea. I-a enumerat toate vătămările suferite, așa cum o făcuse și Tommy. Craniu fracturat. Ambele picioare rupte. Maxilarul zdrobit. Coaste fisurate. Un plămân colabat. Splina ruptă. I-au franjurat mâinile și încheieturile cu un cui bătut într-o scândură”, pag. 108) și introspecția. Are preoți lipsiți de scrupule (Slattery m-a revoltat constant), raiduri militare la nunți, bombe puse-n mașini din fața teatrelor, multe umiliri și riposte întârziate sau complet absente, războaie despre care se vorbește și războaie despre care se tace, o lume în care „bombele nu aveau religie” și mult prea rar emite cineva un punct de vedere echilibrat și uman: „Iubesc Irlanda. Doar că nu cred că merită să omori pe cineva pentru ea” (pag. 170).

Pe Cushla o consumă relația cu Michael, iar fundalul istoric nu ușurează deloc situația, ci dimpotrivă. Totul într-o lume în care a întinde o mână de ajutor cuiva în nevoie nu e simplu gest luat ca atare, ci declarație de apartenență și statement politic cu repercusiuni și pentru cel care oferă ajutorul, și pentru cel care-l primește.

Mai sunt multe, foarte multe lucruri de spus despre Zone interzise, însă vă las bucuria de a o descoperi în detaliu, dacă veți decide să o citiți, multiplele paliere pe care poate fi parcursă și interpretată – pentru că, la fel ca titlul în sine, care anunță tot felul de granițe și numeroasele moduri în care acestea pot fi încălcate, menținute, justificate sau contestate – aplicându-se și narațiunii din cele 310 pagini de ficțiune care se bazează pe evenimente reale din care cred că nu strică să învățăm constant câte ceva despre cine suntem ca specie și cum etica de grup diferă de moralitatea individuală a membrilor.