Aproape că nu am avut așteptări de la Oameni în toată firea, romanul scris de Marie Aubert și publicat de editura Paralela 45 în colecția ficțiune fără frontiere. Nu l-am primit cu mintea goală și deschisă, ci chiar cu prejudecăți și superficialitate, pentru că nu am reușit să nu mă întreb obsesiv, până să și deschid și să nu simt trecerea de la prima pagină la restul, tot mai repede și mai repede, tocind vârful creionului de notițe la fiecare câteva pagini, cum de o carte atât de mică poate cuprinde – fizic vorbind, înainte de toate – complexitatea pe care mi-o doream și pe care o intuiam de pe coperta a patra?

Ida, o femeie de patruzeci de ani prin ochii căreia vedem acțiunea, ne pune întâi față în față cu o întrebare la care pare că ea are deja răspunusul: care este nivelul, care este măsura în care copiii reprezintă binecuvântări în viața cuiva și cât din noutatea și dinamismul aduse de ei sunt, de fapt, nenorociri? Dorindu-și copii și neavându-i încă, pare că Ida glorifică singurătatea și lucrurile făcute pe cont propriu (spune, la un moment dat: „am luat trenul până acolo, de una singură”).

În timp ce își congelează ovulele pentru a putea să procreeze odată cu apariția bărbatului potrivit, știe că își face o promisiune pentru un viitor diferit; bea vin alb scump, ceea ce pare un clișeu al femeii singure, și caută perfecțiunea amânându-și viața pentru a vâna un ideal sau, mai degrabă, o himeră. Nu știe cum arată bărbatul perfect, în afară de faptul că ar fi „înalt și bărbos”, dar știe cum nu vrea să fie: ca toți cei pe care îi are la dispoziție, fiind mereu mult mai interesanți inaccesibilii bărbați căsătoriți și care nu sunt dispuși să renunțe la viețile de familie pentru a clădi ceva alături de ea.

Într-o lume în care sora mai mică a Idei, Marthe, nu e mamă vitregă, așa cum se obișnuia să se spună, ci mamă-bonus pentru Olea, fiica dintr-o altă relație a partenerului, Ida își vede sora ca pe omul care are chiar mai mult decât a cerut, motiv suficient pentru ea să fie mereu răutăcioasă, să uneltească să-și facă de râs și chiar să-și rănească sora „care se așteaptă să o ajute la absolut orice”. Marthe îl are pe Kristoffer, o are pe fiica lui, deși relația dintre ele nu e excelentă, și așteaptă un copil. În acest decor se inserează și întrebările Idei despre trecut și despre ceva cât se poate de previzibil într-o astfel de situație: oare cum era, ce făcea și cum se simțea mama lor la vârsta de patruzeci de ani, cât împlinește Ida acum?

Ida, acest personaj complet, complex, amețitor și fascinant, reușește să nască o furtună de gânduri în cititor și datorită multiplelor subiecte abordate fie în treacăt, fie mai pe larg: avorturi spontane, chinul prin care acestea trec femeia care se va simți mai puțin femeie și eșuată ca mamă, ciclul menstrual și programarea ceasului biologic, amânarea lui prin metode medicale. Deși face mult sport și este frumoasă, Ida recunoaște față de sine: „pielea îmi e fleșcăită și uscată, corpul meu nu mai valorează nimic și nimeni nu mă mai vrea”. Personajul principal ajunge să-i definească pe oameni după copiii prezenți în viața lor, să observe că acum Kristoffer e „tatăl copilului lui Marthe”, că iubtul mamei ei nu are urmași, analizând mereu – când de la distanță, când de aproape, insinuându-se în vieți care nu îi aparțin – cum nereușita de a avea copii a partenerei unui bărbat care a mai fost căsătorit și care are deja un copil poate afecta o relație pe o multitudine de planuri, totul începând de la erodarea încrederii în sine a femeii și în capacitățile ei de bază, așa cum este văzută nașterea.

Ida observă și face comparații, obervă și judecă și uneltește fără să se analizeze pe sine la nivel mental și emoțional, astfel că sora ei „îl are pe Kristoffer, curând va avea un copil și totuși se plânge, așa e ea, așteaptă ca alții să-i rezolve problemele”. Nevoia de control asupra elementelor facil de manevrat se vede și când Ida e deranjată că se schimbă lucruri fără voia ei în cabana care le aparține amândouă surorilor, așa cum e culoarea exteriorului locuinței de vacanță. La un moment dat, Ida își privește mâinile „proaste și inutile”, implicația fiind că acestea nu pot ține lângă ea un bărbat care să nu-și dorească nimic altceva și pe nimeni.

La fel de interesant de observat este și managementul unei relații și parentingul atunci când unul dintre parteneri are un copil dintr-o căsnicie anterioară: lupta pentru putere, poate chiar pentru a domina, pentru atenție, nefiind niciodată vorba despre un război încheiat, ci doar despre un deznodămând nestabilit – mai ales dacă sunt mici copiii sau dacă partenerul fără urmași este subdezvoltat emoțional, măcinat de frici și incapabil să le discute. Ida știe toate neajunsurile vieții de părinte, se pare, cunoaște perspectiva și realismul situației, însă probează niște sandale de lângă patul matrimonial al surorii ei și își pune ochelarii ei de soare așa cum îi testează și familia, ca pentru sine: petrece timp distrându-se cu cumnatul și joacă un rol ostentativ de mamă pentru Olea, ca și cum ar avea ceva de demonstrat Marthei.

Personajul principal trage cu ochiul la ce ar putea fi viața ei dacă ar semăna mai mult cu a surorii: un partener stabil, copii, rutina, hainele alăturate în dulapuri, certurile și intimitatea dintre ele. Relația dintre cele două surori seamănă mai mult cu coliziunea dintre două personalități posibile ale aceleiași femei, înainte și după ce ar rămâne însărcinată, izbindu-se violent, deși mut, una de alta, comparând găurile și asperitățile celor două jumătăți care nu se mai potrivesc.

O altă direcție a narațiunii implică operarea concepte precum adulterul și fidelitatea, volatilitatea și mobilitatea acestora (Ida spune că „nu e responsabilitatea mea, nu eu sunt cea infidelă” atunci când se referă la oamenii „deja luați” cu care se vede). Caută atenție, confirmări și validări odată cu definirea prin ceilalți și prin relațiile cu aceștia: e soră, e mătușă, e fostă iubită care poate deranja oricând. Hipersexualizată, însă fără a face din acesta o trăsătură principală, și lipsită de inhibiții (mai ales la nivel sentimental), Ida recunoaște doar față de sine că cerșește dovezi de iubire în lipsă de altceva.

În același timp, în tot acest amalgam frust, precis și chiar tăios de problematici specifice femeii contemporane, în cele doar 120 de pagini își fac loc și imagini de-a dreptul poetice, care colorează pregnant un fundal detaliat pentru acțiune, așa cum este „laptele cu gust de soare”. Chiar dacă toate acestea trec oarecum în fugă, neobservate la adevărata valoare a copilei care a crescut dorind mereu să impresioneze și să exceleze, devenind apoi femeia adultă care vrea copii și pentru a demonstra că poate face și ceva ce doar aparent îi este imposibil.

Oameni în toată firea sunt toți din carte și pare, totuși, că doar copila de cinci ani se comportă cu sinceritate și deschidere. E un roman care te face să îți pui cel puțin câteva zeci de întrebări la fiecare pagină. Congelarea ovulelor chiar este un pas adevărat spre a-ți întemeia o familie? Sau ce e un demers real, în acest caz? Cât e planificare și dovadă de maturitate și care sunt semnalele de alarmă atunci când ceasul biologic, așa cum îi este natura, refuză să se oprească din ticăit doar pentru că nu e prietenos contextul? Te mai simți un copil dacă nu ai copii, deși poate ai trecut de 40 de ani sau, în orice caz, de vârsta până la care erai convins că vei avea ce ți-ai dorit dintotdeauna?

În cele din urmă, nevoia din acest roman de a avea un copil este strigătul de ajutor al femeii care își promite, odată cu asta, că nu va dispărea. Urmașul trebuie să fie dovada existenței ei, ce lasă în urmă o femeie care ajunge să se autosaboteze tot mai mult și să se stimeze tot mai puțin când nu reușește, din diverse motive, să ducă la bun sfârșit ceva ce pentru altele pare atât, atât de simplu: să procreeze. „Lipsește atât de puțin ca totul să se prăbușească” și abia în momentele cu o astfel de cumpănă, în pragul acestei prăbușiri, prioritățile pot fi restabilite – odată cu un echilibru care să țină până la următoarea furtună.

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici.
Susține apariția recenziilor alăturându-te prin Patreon.

Facebook Comments