Ce am citit în noiembrie 2025: ce mi-a plăcut, ce nu & de ce

Pentru că viața profesională mi-a acaparat tot mai mult din timpul dedicat cititului, dar mai ales cel dedicat speranței de-a face cărțile atrăgătoare și pentru alții, sper ca acest format mai concis să poată totuși să satisfacă atât întreaga curiozitate a foarte puținilor curioși, cât și să mă țină pe mine „prinsă” în promisiunea de a reveni lunar cu un astfel de material, indiferent că-n rest apuc sau nu să scriu despre ce-mi mai trece prin cap. Fără a mai lungi introducerea, le iau în ordine cronologică, iar la final vă mai povestesc și ce am tradus, ce-am mai făcut, am văzut, ce mai am de gând.

Să nu clipești, Stephen King

Roman de aproape 500 de  pagini în care celebra Holly Gibney (pe care o ador!) devine bodyguard pentru o activistă feministă destul de enervantă. În paralel se-ntâmplă peste zece crime – sunt uciși niște oameni nevinovați, complet la întâmplare, însă făptașul lasă alături de fiecare câte un bilet cu un nume sau două, toate ale adevăraților vinovați, lasă el să se înțeleagă. Poliției îi ia mult prea mult să-și dea seama pentru ce s-ar face vinovați, deși cele mai importante indicii sunt la vedere. 

Cele două fire narative se întrepătrund, până la urmă, și-abia atunci ai senzația că nu mai citești două romane complet diferite. Mi-a plăcut că există feminism pe față, că criminalul își aude constant tatăl decedat, la fel cum Holly își aude mama moartă – ambii degradându-i și umilindu-și odraslele, însă în mod clar nu e cartea mea preferată de la Rege.

Unt, Asako Yuzuki

Bazată pe un caz real, povestea din romanul lui Yuzuki are toate ingredientele unei povești bune, însă n-am fost fascinată de modul în care acestea sunt puse împreună, căci unele alăturări și contexte par forțate (cum sunt multe dintre acțiunile lui Reiko): feminism și antifeminism, gastronomie, mister și crime în serie, vinovăție și doliu prelungit, daddy issues și prietenia ca obsesie, ca dependență. Rika este o jurnalistă care vrea să se afirme pe termen lung, așa că începe să investigheze povestea lui Manako Kajii, o femeie condamnată pentru uciderea iubiților ei mai în vârstă și care e un interesant și contradictoriu produs al unei culturi, al unei școli de gândire care demonizează femeia.

Rika n-are treabă cu gătitul, dar întâlnirile cu Kajii o duc, inevitabil, spre bucătărie: Kajii îi cere tot felul de lucruri la limita aberației, cum ar fi să gătească ceva cu ingrediente dintr-un anumit loc, să mănânce un preparat anume de la un local după ce face sex la un hotel. 

Partea bună e că, deși gurmand, nu m-a făcut să vreau să mănânc non-stop, așa cum am fost avertizată de alți cititori înainte de-a mă apuca de ea. Mi-a plăcut că Kajii, dezgustată de feminism în teorie și destul de feministă în acțiuni, este construită pentru a intriga: nu se încadrează în criteriile de femme fatale acceptate de majoritate (nu are subțirimea corespunzătoare a corpului, de exemplu, cum adică și femeile cu kilograme vizibile au vieți personale?). În plus, la un moment dat există o călătorie în provincie care mi s-a părut a semăna foarte mult cu cea din Pământeni, de Sayaka Murata, un strop liniștitor de stranie familiaritate.

Te rog să nu vii în timp ce dorm, Iulian Tănase

Pentru mine, cea mai bună carte a autorului: concisă, tragicomică, cu suspans și profunzime, aș vedea-o oricând tradusă cu succes și primită cu entuziasm de cititorii de limbă engleză ori franceză. Aflat în ultima parte a vieții, un bătrân este îndemnat de consilierul lui filosofic (uite, nu știam că există așa ceva!) să scrie o scrisoare tocmai morții. Ceea ce la început este refuzat, pe bună dreptate, mi-am spus eu, devine ulterior o poveste alcătuită din fragmente despre vieți care s-au trăit în umbră și minciună, în dezamăgire, dar și în iubire – așa și atât cât a fost ea. Și are și niște răsturnări de situație savuroase, incredibile, dar care fac narațiunea cu-atât mai credibilă, palpabil umană.

Mi-a plăcut pentru că atinge teme și subiecte încă necesare în literatura noastră: homosexualitatea, iubirea, sacrificiul personal în numele celorlalți (în general părinți), dependența de minciună pentru păstrarea unei imagini (de care rareori depinde ceva cu-adevărat). 

Intermezzo, Sally Rooney

Deși am scris despre ea aici, aș relua și pe scurt: e printre cele mai frumos scrise (și frumos traduse, deduc logic) și duioase cărți despre doliu pe care le-am citit eu. Urmărește viețile (paralele, am zice) celor doi frați, Peter și Ivan, în perioada de după pierderea tatălui lor: furia, tristețea, dependența, iubirea, felul în care viața se cere, se impune să fie trăită chiar și-atunci când ei se simt vinovați.

Am tot spus că o pun alături de O viață măruntă în topul meu de cărți foarte frumoase despre toată lipsa de frumusețe a lumii – și totodată perfecțiunea aceasta a imperfecțiunii conștientizate, văzute, celebrate.

Stabilizatori de stare, Alex Moldovan

Am fost la lansarea cărții la Oradea, mi-am cumpărat cartea înainte de eveniment și-am citit jumătate până să înceapă, dar mă bucur mult că a avut loc și această întâlnire dătătoare de context, așa am putut să o reiau acasă și să o văd cu ochi puțin diferiți. Este un volum-forță ca o confesiune fără prea multe filtre a unui tată de copil cu ADHD.

Are umor, are vulnerabilitate, are revoltă și împăcare, o dezinhibare pe care mă entuziasmez să o găsesc în poezia mai degrabă scorțoasă de la noi, iar eu o pun pe-aceeași treaptă, ca importanță și nu numai, cu cartea Anei Dragu despre tulburarea de spectru autist – apropo, a apărut recent Mâini cuminți. Tot ce e greșit și tot ce e frumos pe lume, scrisă cu Eduard Dragu.

Cealaltă fiică, Annie Ernaux

Am citit tot ce-a apărut tradus la noi de la Annie Ernaux (am mai scris despre cărțile ei aici) și mereu aștept cu sufletul la gură ceva nou. Eu fac parte din tabăra celor fascinați de scriitura franțuzoaicei, câștigătoare a premiului Nobel pentru Literatură în 2022, în mod special pentru felul în care reușește să transmită atât de multe prin atât de puține cuvinte (cartea de față are vreo 60 de pagini) și să încapsuleze în fiecare carte și o doză serioasă de reflecție, autoreflecție, poezie, viață viscerală și intelectualizare, concepte cel puțin parțial opuse, dar pe care Ernaux reușește magistral să le amestece cu sens și scop, vorbind din perspectivă personală despre experiențe universale. 

Aici e vorba despre sora pe care autoarea află târziu și accidental că a avut-o demult, încă înainte de a se naște ea – dar asta nu-i împiedică părinții să le compare pe cele două fete („Te-au păstrat pentru ei, înăuntrul lor, ca într-un sanctuar în care mi-au interzis accesul. Erai sacrul lor.”, pag. 41), nici pe ea nu o împiedică să se evalueze prin comparație – una din care nu are cum să iasă învingătoare, cu perfecțiunea garantată de moarte nu poate concura. Cartea se poate citi ca o scrisoare adresată surorii moarte, ceea ce-o face cu-atât mai sfâșietoare și reală, cu-atât mai mult cu cât târziu își dă seama și de faptul că a trăit o perioadă și într-o familie în care exista „necesitatea economică de a avea un singur copil”.

Tu erai tristețea lor, eu știam că eram speranța lor, complicațiile lor, evenimentele lor, de la prima împărtășanie până la bacalaureat, succesul lor. Eu eram viitorul lor. (p. 48)

Viața are abonament pe toate liniile. Povești, în mers, din București, Diana Popescu

Colecție de decupaje din realitatea de zi cu zi, fără legătură între ele, pe care autoarea le culege din mijloacele de transport în comun bucureștene și le redă așa cum sunt. Un „almanah neconvențional”, așa cum remarcă Radu Paraschivescu, pe care aș recomanda să-l citim ca să învățăm, holbându-ne în teoretica intimitate a altora, cum să fim noi mai oameni cu noi și ceilalți, cum să ne creștem copiii, cum să ne raportăm la cei din jur, la animale și la lume.

Admir atenția la detalii și la ceilalți, nu m-am simțit deloc prost la gândul că aș trage cu ochiul sau urechea la viețile altora, chiar dimpotrivă: cartea Dianei Popescu a funcționat, pentru mine, ca o readucere cu picioarele pe pământul acesta incredibil de real pe care-l împărțim cu toții și pe care-l copleșim cu absurditate, umor – intenționat sau nu, furie, iubire și tandrețe, nemulțumire și teorii ale conspirației. 

Box Office – Proza, antologie coordonată de Mircea Pricăjan, Miron Beteg, Mihók Tamás

Cu texte de Alexandru Lamba, Alina Cobzac, Anca Chimoiu, Andrei Crăciun, Bogdan Munteanu, Cristian Boricean, Cristian Englert, Cristina Chira, Daniel Timariu, George C. Dumitru, Ioana Unk, Iulia Biró, Mihaela Buruiană, Oana Paler, Ovidiu Lorenz, Radu Găvan, Raluca Nagy. Pe cei mai mulți de-aici îi mai citisem, câteva nume au fost surprize (plăcute). M-a bucurat varietatea direcțiilor pe care s-au axat textele, făcând din acest volum un buchet de experiențe nonconformiste, călătorii reale și imaginare, ciocniri între culturi și moduri de viață, între familii și out­sideri. Frumos, frumos volum, eu zic să îl faceți cadou, vouă sau altcuiva, ceva de-aici se poate întâmpla să fie o adevărată revelație și motiv de căutat și alte cărți prin librării și biblioteci.

Dacă ieșim din cărțile citite… 

În ultimele luni am fost absorbită de muncă mai mult decât îmi planificasem, dar vestea bună este că stau să apară câteva traduceri la care am lucrat cu mare, mare drag și mai ales cu spor, abia le aștept și eu. Pare că acum, când sunt aproape de a sărbători un deceniu de când fac asta, mă apropii mai ușor de texte – sau pur și simplu am norocul să lucrez pe cărți cu care mă potrivesc mai bine. Nici nu-mi pun multe întrebări, mă bucur de zilele de muncă ce nu se simt ca o povară, ci dimpotrivă, ca un cadou.

Pe lângă traduceri, am corectat câteva cărți (la Booklet fiction, la forteen, a apărut în ediție bilingvă Fata germană, de Eoin Dempsey), am lucrat mai multă social media decât mi-aș fi dorit – paradoxală dorința asta a mea de viață cât mai apropiată de 100% offline, în vreme ce o mare parte din munca de freelancer înseamnă fie promovare pentru proiectele proprii, fie lucrul la planuri, strategii și implementare pe social media altora. 

Am povestit despre traduceri

La frumoasa Bibliotecă Județeană „Gheorghe Șincai” Bihor am moderat o întâlnire care mi s-a părut vitală pentru munca mea și-a altora ca mine: Raftul traducătorului, parte din Mișcarea pentru lectură a celor de la Fundația Cărturești, unde au fost invitați Mircea Pricăjan și Mihók Tamás. A fost mai mult bârfă și plâns despre viață din partea mea, dar am aflat multe lucruri de la traducătorii invitați, „secrete” de-ale meseriei, dacă vreți, mi-a plăcut, am mai zis?

Înregistrarea evenimentului, împreună cu celalalte din noua serie, ar trebui să fie curând pe YouTube la Cărturești.

Teatru

Am reînceput relația cu teatrul, pusă o vreme pe o pauză pe care mi-am scuzat-o cu „n-am timp” și „n-am bani”, de parcă o oră-două și 40-50 de lei pentru ceva atât de sublim și necesar ar fi un capăt de lume.

Astfel, am văzut Năpasta la Teatrul Regina Maria din Oradea, cu Anda Tămășanu în rol principal, și vreau neapărat s-o revăd și când se va juca cu Denisa Irina Vlad, cea care semnează și regia spectacolului. După textul controversat al lui l. L. Caragiale – și singurul în cheie tragică -, m-ar fi bucurat să văd spectacolul într-o perioadă în care să nu fiu atât de deranjată de lumea asta parcă iremediabil coruptă de ipocritul sistem de gândire patriarhal. Altfel, dacă n-aveți destulă furie în voi pentru cât de nedreaptă e lumea cu femeile sau dacă vi se pare că „merge și-așa”, poate luați în calcul să vedeți (și) Năpasta – care te face să te-ntrebi sincer dacă s-a schimbat ceva semnificativ în lume în ultimii peste 130 de ani, cât au trecut de când și-a scris Caragiale ultima piesă.

La Timișoara am reușit să ajung să văd Vocea dinlăuntru, în regia lui Laurențiu Rusescu, după textul lui Adam Rapp, cu Mirela Oprișor și Carol Ionescu. Un spectacol care-mi pare tare rău că (cel puțin deocamdată) nu se mai joacă, l-aș pune pe repeat cam tuturor, dar mai ales scriitorilor și pasionaților de citit, asta fiind și nișa de care sunt eu mai apropiată, mi s-a părut că aici se aplică cel mai bine ideile piesei: autosacrificiul pentru sau din cauza artei pe care vrei și poți sau nu să o livrezi, hăurile tot mai adânci ale depresiei creatorului care nici nu-și dă seama când se afundă și se izolează pe un drum care se poate dovedi a fi ireversibil, posibilitatea și controversa de a-ți stabili singur momentul și condițiile în care să încetezi să mai exiști.

Și pentru că a ajuns și la Oradea performance-ul Acting Out, m-am dus și așa, cu creierul pulsând de la o migrenă înfiorătoare, și m-am bucurat că m-am scos din cotidian și-am văzut-o, în sfârșit, pe minunata Katia Pascariu, de care sunt fascinată de la distanță de multă vreme. Propria ei poveste se împletește cu cea a Estherei Magyar-Gonda, „arhitectă a dansului modern românesc” despre care, spre uriașa mea rușine, nu știam aproape nimic, dar despre care acum vreau să aflu și mai multe. Cred că cel mai mult mi-a plăcut însăși ideea punerii în scenă: performance-colaj în care interpretarea și umplerea golurilor de către public joacă un rol esențial.

Cam atât cred că am făcut notabil în luna noiembrie, dar parcă văd că mi-au scăpat alte câteva lucruri pe care e posibil să le consider esențiale, așa că vă rog să mă iertați dacă revin și mai adaug un capitol. Până la recenzia viitoare, ne citim sigur luna viitoare. Și nu-mi mai e jenă să zic: dacă te abonezi AICI și văd că nu scriu 100% pentru plăcere personală, e posibil să scriu mai des, mai mult.

Dacă recomandările mele de carte ți se potrivesc și îți plac cărțile pe care le descoperi cu ajutorul meu, susține proiectul independent ancazaharia.ro abonându-te pe Patreon.