„Încapsulată în existența obișnuită, dorința din care derivă întreaga viață umană”

Am început să citesc Intermezzo cu gândul la toate impresiile pe care le-am văzut despre celelalte cărți publicate de Sally Rooney, așadar cu o oarecare teamă la gândul că ar fi putut să nu mi se potrivească narațiunea ei, însă mă bucur că nu m-am lăsat îndepărtată de cea mai nouă apariție, așa am descoperit una dintre cele mai bune cărți citite în 2025 și printre cele mai sensibile, emoționante și frumos construite din ultimii ani, probabil de la O viață măruntă n-am mai citit ceva atât de profund uman, atât de precis despre doliu, iubire, dorință și normalitatea imperfecțiunii.

Intermezzo a fost publicată în 2024 în original, iar la noi a apărut în traducerea din engleză a Cristinei Ștefan în 2025, la Byblos-ul de la Curtea Veche Publishing. Bănuiesc că e superbă și-n original, desigur, altfel nu ar fi avut pe ce lucra traducătoarea, însă mi se pare absolut divină și-n română. E alcătuită din trei părți ce însumează în jur de 444 de pagini care se citesc cum se trăiesc cele mai mari drame și bucurii: cu sufletul la gură, speranță și inima împărțită cel puțin în două.

Romanul urmărește, în paralel, destinele a doi frați care și-au pierdut recent tatăl. Deși la suprafață se prefac sau susțin că sunt cât se poate de bine, dată fiind situația, fiecare suferă în moduri și la intensități despre care aleg să nu vorbească decât cu mici excepții, alimentând astfel stări tot mai complexe, închise, și dându-le impresia că celălalt nu suferă cât sau cum trebuie.

Peter este fratele mai mare, cu o carieră de succes de partea legii, iar Ivan este geniul familiei, cel care joacă șah la un mod mult superior. S-au îndepărtat, iar viața amoroasă a fiecăruia devine motiv de judecată și îndepărtare pentru celălalt, deși sunt și destule informații pe care nu le dețin, dar își peticesc realitatea cu bănuieli și presupuneri care nu fac decât să înrăutățească lucrurile. Și diferența de vârstă dintre ei, de un deceniu, joacă un rol important în felul în care și-a perceput fiecare perioade specifice ale vieții: 

„Vrei să știi de ce te tratez ca pe un copil? Pentru că ești un copil, în pula mea. Când se împute treaba, dispari. Ieși din cameră. Și e în regulă, nu mă aștept la altceva. Poate cu tata mă așteptam, dar mi-am învățat lecția. El nu voia să fiu fiul lui, voia să fiu protectorul lui. Și al tău. Așa că asta am fost. Am avut grijă de voi amândoi toată viața. Și niciunul dintre voi n-a avut vreodată bunul-simț să-mi spună mulțumesc. (p. 371)

Printre marile atuuri ale romanului sunt câteva pe care vreau să le subliniez:

• doliul nu e prea des numit sau chiar sugerat – de cele mai multe ori, acesta este pur și simplu fundalul real pe care se întâmplă viața (așa cum e ea, banală și surprinzătoare și nedreaptă, fără să țină cont de „ce va spune lumea” – le mai rămâne doar protagoniștilor să-și pună întrebarea aceasta, iar și iar, și să găsească răspunsuri satisfăcătoare). Ivan și Peter se lasă prinși în valurile pe care nu întotdeauna le pot anticipa, uitând că tatăl lor nu mai e, după care îi lovește conștientizarea că acum e goală casa copilăriei – unul nu mai are pe cine să fie supărat pentru că s-a așteptat prea mult de la el, celălalt nu mai are pe cine să se bazeze.
• lipsa liniilor de dialog, deseori și fără să fie indicat cine spune un lucru; funcționează foarte bine pentru narațiunea de-aici să rămână la alegerea cititorului să asocieze replica cu vocea unui personaj, deși înțeleg că acest aspect poate constitui și o piedică pentru cititorul care și-ar dori să-i fie făcută munca puțin mai ușoară.
• scene intime foarte bine scrise, căci știm cât de greu e să găsești sex bun în cărți, fără stângăcie și penibil. Aici avem naturalețea asta sfâșietoare care face totul relatable și, în plus, chiar avem și stângăcie din plin: doar că e a personajelor, e ceea ce le dă și mai multe straturi de credibilitate. Dacă vă pasionează ce se întâmplă în cărțile mafia romance din acest punct de vedere, vă previn că nu veți găsi așa ceva aici. 
• depedența de substanțe care are rolul de a-l anestezia pe consumator este la fel de priceput integrată în narațiune: fără stridențe sau demonizare, pur lanț de cauză și efect.

Printre copii care își jelesc părinții și copii care se simt întrucâtva eliberați de povara de-a le fi fost părinți propriilor înaintași, printre toate nuanțele în care se trăiește doliul, avem și copii care se tem, la aproape 40 de ani, de ce ar putea crede mama despre viața lor personală, de ce ar putea spune necunoscuții din oraș (copil care își „îndeplinește obligațiile filiale sacrificându-se pe sine”, p. 90).

Și-n miezul tututor acestor evenimente care presupun un mare consum emoțional, fie că-i vorba despre părinți morți sau absenți, fie că-i vorba despre părinți care-și disprețuiesc singurul copil care-i ajută pentru simplul fapt că acesta există după propriile reguli, această dorință din care derivă întreaga viață umană și pe care am citat-o și-n titlu: posibilitatea ca o iubire trecută să nu se stingă și chiar să coexiste cu alta, alimentate de tipuri diferite de grijă, nevoie și sens, posibilitatea ca cel mai potrivit om să fie găsit în cel mai improbabil loc și unii oameni să fie liantul blând de care alții au nevoie pentru relații optime (așa cum e Sylvia pentru Peter și Ivan și cum în final devin și restul femeilor care gravitează în jurul lor, de la Margaret și Noemi și până la Christine), posibilitatea ca dorința și pasiunea să apară și-atunci când moartea dă târcoale – ba chiar cu-atât mai mult în astfel de momente, reamintind protagoniștilor și cititorului deopotrivă despre cât de mici și la îndemână sunt lucrurile care contează cu adevărat în viață, dar și cât de ușor le putem pierde. În Intermezzo, moartea declanșează viață, instigă la ea și o face în cel mai tandru mod posibil.

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI. Dacă recomandările mele de carte ți se potrivesc și îți plac cărțile pe care le descoperi cu ajutorul meu, susține proiectul independent ancazaharia.ro abonându-te pe Patreon.