O casă-închisoare și o viață sub controlul bărbaților. Despre „Tapetul galben”, de Charlotte Perkins Gilman

Tapetul galben este o nuvelă publicată în original în 1892, așadar în urmă cu peste 130 de ani, iar ceea ce m-a făcut să vreau să scriu și eu despre ea, deși s-a scris și s-a vorbit mult despre meritele muncii autoarei Charlotte Perkins Gilman, a fost tocmai faptul că narațiunea din carte este încă de actualitate și poate vorbi despre o realitate a zilelor noastre. Din acest punct de vedere, eu aș compara-o și cu Mori, iubitule!, de Ariana Harwicz. 

Narată la persoana I singular (unreliable narrator, important de specificat) și gândită sub formă de jurnal, nuvela aceasta poate funcționa și ca un bun semnal de alarmă privind capcanele pe care le poate presupune căsătoria, dar și viața într-un sistem care obligă femeile să se supună bărbaților, fie ei soți sau tați ori frați, mai ales în contextul unor provocări ce țin de sănătatea mintală:

Dacă un medic de renume, care mai e și soțul tău, le dă asigurări prietenilor și rudelor că nu e nimic în neregulă cu tine în afară de o depresie nervoasă temporară – o ușoară tendință istorică -, ce-i de făcut?

Și fratele meu e medic, are și el o reputație foarte bună și e de aceeași părere și el.

Așa că iau fosfați sau fosfiți, sau cum s-or numi, și tonice, și călătoresc, și ies la aer curat, și fac mișcare, și îmi e cu desăvârșire interzis să „lucrez” până nu mă fac bine din nou.

Personal, nu sunt de acord cu ideile lor.

Personal, consider că o activitatea plăcută, cu entuziasm și schimbări, mi-ar face bine.

Dar ce-i de făcut? (pag. 8-9)

Nuvela demască insensibilitatea oarecum implicită a căsniciei („John râde de mine, firește, dar asta-i ceva de așteptat într-o căsnicie”, p. 8) și gaslightingul aferent, lucruri care duc la nevoia de a disimula în fața soțului, de a ascunde starea reală („fac eforturi să nu mă dau de gol – cel puțin în fața lui -, iar asta mă obosește foarte tare”, p. 11) și care pot întări senzația că cei cu depresie „nu au motiv” să se simtă „așa” („John nu știe cât de mult sufăr cu adevărat. Știe doar că nu am niciun motiv să sufăr, iar asta pare să-l mulțumească”, p. 16).

Tonul femeii, prizonieră cu o vagă iluzie de libertate, este trist și resemnat, chiar dacă revoltat și revendicator, iar tapetul galben devine simbolul captivității sale, de vreme ce soțul ei e foarte eficient în a-i tăia aripile: îi spune ce simte și ce n-ar trebui să simtă ea, îi interzice să-și folosească imaginația, o tratează ca pe un accesoriu fără dorințe și gânduri proprii, până și scrisul e un medicament care i se refuză („E nespus de descurajant că nu am cu cine să mă sfătuiesc și să vorbesc în legătură cu munca mea”, p. 19).

De menționat este și că starea femeii se agravează pe măsură ce avansăm cu lectura, reflectând influența tot mai mare pe care o are John asupra personajului narator feminin cu o identitate tot mai fragmentată și îndepărtată de caracteristicile personale.

Cred că printre primele lucruri pe care le poate remarca un cititor sau un supraviețuitor al unei relații abuzive este cât de ușor se poate confunda controlul cu grija („John e foarte grijuliu și iubitor, aproape că nu mă lasă să mișc un deget fără instrucțiuni clare”, p. 11) și ce mare influență joacă acea cultivare a sentimentului de vinovăție de care depind multe în schema mare a relației („faptul că nu îl apreciez mai mult mă face să mă simt nerecunoscătoare”, pag. 11-12), cât de important este pentru abuzator să urmeze pașii spre izolarea și invalidarea partenerei („zice că mai curând mi-ar pune artificii pe pernă decât să mă lase să stau acum cu oameni ca ei, care m-ar suprastimula”, p. 19). Și nu doar bărbații se înfiletează în acest rol, căci și sora soțului este la fel de „eficientă”, dovedindu-se o bună păstrătoare a valorilor patriarhale, în timp ce John consideră că grăbește „vindecarea” dacă își amenință soția. Casa lor devine un spațiu nesigur chiar și pentru plâns, tapetul detestat începe să-i placă, exact în pașii în care se obișnuiește cu abuzul, iar „delirul” tapetului devine o oglindă pentru starea femeii.

E sfâșietoare nedreptatea, la fel și infantilizarea pe care aceasta o suferă; mai mult, nu e deloc lăsată să își susțină cauza, iar John lucrează constant la a-i demonstra că nu e bună de nimic, că e incapabilă să ia decizii pentru sine. Este făcută să creadă, în cele din urmă, că soluțiile pot veni doar de la John, precum și salvarea. O convinge de ceva paradoxal: fiind el „deosebit de înțelept și pentru că mă iubește nespus” (p.31), ei îi este dificil să discute cu el. Dacă într-adevăr ar fi o persoană atât de minunată, John n-ar întrerupe, repezi, manipula, șantaja. 

Secvența în care femeia nenumită stă ore-ntregi și se uită la tapet, încercând să își dea seama dacă modelul din prim-plan și cel din plan secund se mișcă împreună sau separat, este o imagine care o reflectă pe cea a dinamicii celor două personaje. John are viața lui, ea pe a ei, și e greu de spus dacă se mișcă în tandem sau sunt complet separați, legați doar prin controlul pe care el îl exercită asupra acestui accesoriu care îi este soția. Mai mult, discursul despre tapet poate fi văzut și ca o mărturisire despre partener: „Exact când crezi că i-ai dat de capăt, după ce i-ai urmărit în mare parte parcursul, face un salt înapoi – descurcă-te, dacă mai poți! Te plesnește peste față, te trântește la pământ și te calcă în picioare. E ca un coșmar.” (p. 35)

Treptat și deloc neașteptat, modelul capătă forma unor gratii, frica de John începe să se diminueze, simțurile femeii se contopesc, iar durerea ei începe să poată fi citită în tapet, acolo unde este replicată la nesfârșit, chinuitor, pe măsură ce avansează în misiunea pe care singură și-a atribuit-o. 

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt, găsești cartea AICI. Dacă recomandările mele de carte ți se potrivesc și îți plac cărțile pe care le descoperi cu ajutorul meu, susține proiectul independent ancazaharia.ro abonându-te pe Patreon.