Eu, care nu am cunoscut niciodată un bărbat este un roman postapocaliptic scris de Jacqueline Harpman și publicat în original în 1995. Ediția pe care am citit-o eu a fost tradusă din franceză de Diana Lupu și publicată în 2024 de Alice Books în colecția Classic Alice.
De-a lungul timpului, cartea asta mi-a tot ieșit în cale, însă mereu intervenit câte ceva și, prin urmare, am ajuns să o cumpăr abia acum, zărind-o la noutățile dintr-o librărie și având senzația aceea de urgență care mă copleșește uneori, în general când dau de o carte despre care simt, fără vreo altă explicație logică, potențialul de a-mi reconstrui sau măcar redimensiona realitatea.
Am adorat cartea, de la un capăt la celălalt, însă nu înainte de a trece prin stări tot mai contradictorii: nemulțumire, enervare, frustrare. Față de narațiune, apoi chiar față de autoare, pe care preț de multe pagini n-am înțeles-o. Mi s-a părut nedreaptă și crudă cu cititorii și cu personajele ei, asta până s-a produs revelația care, ca o mișcare tectonică menită să distrugă pentru a reașeza, mi-a dezvăluit sensul. Poate chiar cu majusculă.
Ce vă spun mai jos despre carte nu e ceva ce nu puteți afla despre coperta a patra, deci recomand să nu vă fie teamă de spoilere. Patruzeci de femei sunt ținute într-o cușcă sub pământ de atâta timp, încât nici lor nu le este clar cât timp a trecut de când au ajuns acolo. Sunt păzite de bărbați înarmați, nu au voie să interacționeze și nu ies niciodată, așa că sunt tot mai sălbăticite, mai închise, mai ofilite social.
Cea mai tânără dintre ele, deși nu își aduce aminte nimic legat de viața „de dinainte”, este cea care pune cele mai multe întrebări, are idei care mai sparg monotonia grupului, devine din ce în ce mai rebelă și pune la îndoială sistemul căruia toate i se supun fără a crâcni.
Firește, nu am de unde să știu câți ani aveam. Celelalte erau de mult femei în toată firea, pe când eu păream în pragul pubertății. N-am avut parte decât de primele semne: mi-a apărut un pic de păr pubian și la subraț, mi s-au dezvoltat puțin sânii, pe urmă gata. Nu mi-a venit ciclul. Femeile mi-au spus că am noroc, că n-o să am bătăi de cap cu sângele și măsurile de precauție care trebuie luate pentru a nu păta saltelele, că o să scap de chinul de a spăla în fiecare lună zdrențele care trebuiau ținute cu chiu, cu vai între coapse, prin încordarea mușchilor, pentru că nu aveai cum să le prinzi, și că n-o să am de îndurat durerile de burtă atât de des întâlnite la fete. Dar eu nu le credeam: mai toate aveau menstruație, cum puteam să consider că e un avantaj să nu am ceva ce avea toată lumea? Am avut impresia că mă păcălesc. (pag. 12)
Cea mai tânără dintre femei constată și contestă autoritatea, intrigată de absurdul perceput al situației din care nu știe cum să iasă – ieșire în legătură cu care nici măcar nu își pune problema, în ciuda atâtor curiozități care o frământă și o fac să tânjească inclusiv după atenția celui mai tânăr dintre paznici.
Cred că Eu, care nu am cunoscut niciodată un bărbat poate fi citită în zeci de moduri, cu lupa asupra unor aspecte sau altora, dintre care amintesc ce am putut remarca eu, conștientă că mai las multe pe dinafară: violența asupra femeilor, absurditatea violenței în general, absurdul vieții per ansamblu, impresia falsă că bărbații nu pot fi victime la fel de chinuite ca femeile, pericolele nebănuite și neimaginate pe care le ascunde viitorul speciei umane, frica și supunerea care se pot învăța, se pot preda ca o ștafetă celor mai tineri, fără a mai fi nevoie de experiențe dure la primă mână, controversa privind moartea la un moment ales și într-un mod preferat de cel în cauză, etica în a curma suferința altora. Salvarea, pe de altă parte, se poate dovedi la fel de absurdă și inutilă ca viața de chin precedentă.
La început – așa mi s-a povestit, eu nu-mi amintesc -, femeile fuseseră toate stânjenite, se gândiseră să formeze un zid în jurul celei care se ușura, dar gardienii le interziseseră, niciuna nu putea fi ascunsă vederii nici măcar o clipă. Mie mi se părea absolut firesc, când mergeam să fac pipi, să mă așez pe closet și să continui conversația începută, în rarele ocazii când făceam conversație. Bătrânele bombăneau furioase, vorbeau de lipsă de demnitate și spuneau că sunt reduse la nivelul animalelor. Dacă tot ce ne deosebește de animale e că ne ascundem când ne facem nevoile, atunci condiția umană nu se întemeiază pe mare lucru, mă gândeam eu. (pag. 27)
Cred că mi-am dat seama de un aspect cutremurător în același timp cu personajul: fiind cea mai tânără dintre femeile de acolo, într-un beci unde niciodată nu se schimbă nimic, nu intră nimeni și se iese doar mort, adolescenta va fi singura rămasă vie într-o zi, cel mai probabil.
Vorbeam mai sus de enervarea și frustrarea pe care le-am simțit citind. Asta, printre altele, pentru că întreg romanul se joacă pe multiple paliere cu absurdul: libertatea se poate dovedi inutilă, la fel de claustrantă ca un anterior prizonierat; unele dintre cele mai mari și grele întrebări pe care ni le punem pot rămâne, după zeci de ani, fără un răspuns măcar mulțumitor, fără o explicație fie și vag plauzibilă.
Și eu m-am întrebat, de-a lungul cărții, de ce. De zeci de ori. Și nu am găsit un răspuns general valabil sau universal mulțumitor. Poate că aici se potrivește, mai mult decât în alte locuri și contexte, vechiul așa a fost să fie.
Eu, care nu am cunoscut niciodată un bărbat, dincolo de aspectul postapocaliptic și cel matriarhal, n-aș zice neapărat feminist, deși cartea e percepută și astfel, pe mine m-a cucerit și cu capacitatea de învățare și adaptare a ființei umane, precum și cu delăsarea, pasul de după acceptarea unei sorți implacabile, și totodată cu paradoxurile nesfârșite care ne definesc ca oameni.
A semănat, vag și pe alocuri, cu The Walking Dead (fără morți vii, dar veți înțelege dacă ați văzut serialul și citiți și romanul), cu Room (despre care am scris aici), cu Mitul peșterii, cu Cerul ca oțelul (despre care am scris aici) și cu alte zeci de cărți și filme familiare, dar a dat dovadă, în același timp, de numeroase mărci ale autenticității, tocmai acestea făcând-o să fie o carte cu-adevărat greu repetabilă, mai degrabă unică.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.
Leave a Reply