Nu mă întrebasem ce văd păsările înainte ca prima impresie lăsată de superba copertă a cărții de debut a Iuliei Gherasim să mă facă să-mi pun repetitiv această întrebare. Pe care am uitat-o la puțină vreme după ce m-am apucat de citit volumul de proză scurtă Ce văd păsările (apărut în 2024 la Polirom, în colecția Ego. Proză), bucuroasă să descopăr un stil cu care rezonez, deși unii l-ar caracteriza ca fiind prea arid, și o narațiune lipsită de stângăciile unui debut, dar nelipsită de ceva din candoarea și naivitatea, chiar sinceritatea începuturilor.
Din cele 14 texte care alcătuiesc volumul, le-am desemnat ca preferate ale mele pe „Relații internaționale” și „Cel mai sus” – foarte diferite una de cealaltă și ca stil, dar mai ales ca temă și subiecte, însă dovezi ale capacității autoarei de a surprinde și a reda o varietate mare de personaje, trăiri și realități sociale.
„Relații internaționale” mi s-a părut teribil de amuzantă, deși cu tușe tragi-comice, fiind totodată și relatable – vrei sau nu, e posibil să te cam regăsești în personajul care vrea să fie în rând cu celelalte, dat fiind fundalul de viață de student, când „să ai o cameră întreagă la dispoziție era un lux” (pag. 119). Și pe care viața îl trage pe sfoară bătându-și joc de toate speranțele și sentimentele celui în cauză, parcă dovedind că nimic bun nu se poate întâmpla unora dintre noi.
De cealaltă parte, „Cel mai sus” mi s-a părut o Românie în miniatură, un text reprezentativ pentru o societate marcată de lipsuri financiare și emoționale, cu părinți care pleacă la muncă și minori care rămân să pună-n golurile rămase ce reușesc ei să deducă. Dacă reușesc. Textul Iuliei Gherasim vorbește despre dezumanizare, înstrăinare, separări și dependențe, toate învăluite de un abur al violenței amestecate cu alcool și lipsă de comunicare.
Am avut senzația dulce-amară că îl cunosc pe tipul din „Viață normală”, dar nu vreau să încarc pe nimeni cu biografia mea. Este o bună ilustrare a relațiilor toxice, a manipulării în cuplu și a perpetuării traumei. Și un reminder – deși nu cred că-și propune asta autoarea – să calculați bine dacă vreți să intrați într-o relație cu cineva (fost) căsătorit, de vreme de un fost partener și eventualii copii schimbă, în general, datele unei relații.
De asemenea, tot legat de acest text, trebuie să spun că nu știam cât de cool sunt anemonele-de-mare.
V-aș mai atrage atenția și asupra prozei „Deschide ochii”, ușor macabră și deloc ce te-ai aștepta să fie după titlu și chiar după primele pagini, iar acest plot twist natural întâlnit în mai multe cazuri pe parcursul cărții, pe care Gherasim lasă impresia că-l face fără pic de efort, este cu atât mai demn de admirație.
Ce văd păsările m-a surprins, pe alocuri m-a șocat, iar în cele din urmă m-a făcut să conștientizez cât de recunoscătoare sunt că se scrie fresh, că-n astfel de debuturi poți sonda micro și macrocosmusuri ca într-o spirală desfășurată pe vreo 200 de pagini, timp în care iei pulsul societății în care trăiești, îți vezi țara și pe locuitorii din ea din alte unghiuri și poate de la distanțele de la care o fac și păsările de deasupra noastră, descoperi personaje cu care identifici un sine din trecut și te apropii sau te distanțezi de prezentul și potențialul lor viitor. Cu mesajele trunchiate din familiile vag funcționale, cu libertățile pe jumătate accesibile, cu trădările absolute și pașii mici spre revenirile temporare.
Toate acestea și multe altele, care mi-au scăpat voit sau nu, fac din Ce văd păsările o experiență pe care vă recomand să o oferiți cadou fie vouă, fie cuiva drag. Poate nu cuiva din familie, să nu creadă că e o bătaie-n șa pentru a pricepe vreo iapă. Deși… fiecare cu ale sale. Și cu ai săi.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.
Leave a Reply