La scurt timp după ce m-am apucat de citit Demon Copperhead, am avut certitudinea – păstrată și chiar consolidată până la final – că am descoperit o capodoperă. Mai mult, una necesară, pentru că mi s-a părut că este una dintre acele cărți care pot să schimbe perspectiva înverșunaților, așa cum a făcut O viață măruntă la vremea ei.
Spre deosebire de cartea scrisă de Hanya Yanagihara, care a deschis ochii lumii spre posibilitatea de a renunța la homofobie în fața unor povești care să umanizeze necunoscutul de care tindem să ne temem irațional, capodopera Barbarei Kingsolver are puterea, cred eu, de a da o față umană dependenței și disfuncționalității, de a le pune într-un context deopotrivă obiectiv și empatic, de a le scoate în evidență caracteristicile relevante atât pentru cineva „din interior”, cât și pentru un ochi distanțat, poate chiar critic.
Dacă nu este evident din titlu, e important de știut că autoarea a vrut să-l aducă pe orfanul David Copperfield în zilele noastre, să-l pună într-un context în acord cu vremurile în care trăim, dar fără a-i răpi din caracteristicile unice, care-l fac un personaj memorabil, chiar de-a dreptul inspirațional.
Astfel, Demon Copperhead se naște pe podeaua unei băi, mama sa este mai degrabă absentă – din cauza dependenței -, deși aproape mereu bine intenționată, iar intrarea lui în viață pare să aibă toate ingredientele necesare eșecului. Și nu doar atât: pe măsură ce înaintează în viață, starea familiei lui degenerează, ajunge să fie agresat, marginalizat, chinuit infinit până în punctul în care, de nevoie, ajunge în plasament la câteva familii care se dovedesc a fi, în multe sensuri, mai rele decât cea de origine.
Deși e multă, multă durere în narațiunea aceasta și în personaje, mi s-a părut o carte luminoasă tocmai din motivul expus în introducere. Cred cu tărie că avem în față una dintre acele cărți care pot și vor face lumea asta mai bună așa, cu câte un cititor, pe rând.
Am simțit nevoia să-l ocrotesc pe acest copil al nimănui, am vrut să strig la el în momentele de cumpănă, am citit capitole întregi cu respirația întretăiată și o durere constantă de stomac. Pentru că este de-a dreptul înfiorător să observi un parcurs asupra căruia nu ai vreo putere, cel al unui copil talentat (de desen și fotbal) care se naște într-un context greșit. E dureros să vezi și unde îi poartă viața pe copiii inocenți de la început.
În plus, pe lângă subiecte foarte bine tratate, precum rasismul, discriminarea, incluziunea, educația și ignoranța, viețile marginalilor, abandonul școlar, sistemul deficitar de îngrijire maternală, exploatarea prin muncă a minorilor, iubirea, Demon Copperhead se poate citi și ca un bildungsroman, și ca un atipic tratat despre dependență și relația cu un dependent – unii devin, pe parcurs, tot mai responsabili, dar și surprinzători de funcționali, în ciuda dependenței, în vreme ce alții decad tot mai rău și par să cedeze fără o luptă, incapabili să-și dea seama când au depășit pragul acestei lumi care i-a dezamăgit peste limite și i-a rănit iremediabil.
Sunt multe sentimente care se întrepătrund cu fiecare etapă prin care trece Demon, copilul în drumul lui extrem de dificil spre maturitate. Furia se amestecă și chiar se confundă cu speranța, neîncrederea merge mână-n mână cu iubirea, iar renunțarea e la o respirație distanță, pe alocuri, de curajul nebun de a merge mai departe indiferent de risc și piedici. Iubirea și speranța au, cu toate acestea, o strălucire aparte, care străpunge orice întuneric sau situație fără ieșire-n aparență.
Prinși în viețile noastre, oricum ar fi ele, cred că tindem să uităm că sunt și oameni care până pe la 20 de ani au trăit o multitudine de vieți, cu pierderi pe care nu le înțelegem și bucurii atât de mici sau mari, încât ne sunt complet străine. Demon Copperhead poate să ne atragă atenția asupra tuturor acestor indivizi pe care îi uniformizăm în percepția noastră plină de preconcepții. Nici nu e treaba romanului să ne spună că greșim, sunt convinsă că nu își propune asta. Dar vom înțelege, fiecare după puteri, cum să ne calibrăm reacțiile în fața celor pe care nu îi cunoaștem. Sau pe care, dimpotrivă, suntem convinși că îi cunoaștem pentru că știm câteva lucruri despre ei. Să o citiți, vă rog, și să fiți pregătiți să vă zdruncine din temelii!
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.
Leave a Reply