Poate vă amintiți ce spun periodic: e un semn bun când ajung la finalul unei cărți fără să fi făcut vreo însemnare, fără notițe de vreun fel, fără sticky notes sau vreo întrebare pe marginea unei pagini. Pentru că asta înseamnă că am fost atât de prinsă, încât n-am putut să mă dezlipesc de narațiune pentru a nota ceva nici măcar atunci când mi-a fost clar că am dat de o carte despre care urmează să scriu, dorind să o fac cunoscută și altora. Așa a fost cazul și cu Stadii, romanul de debut al Oanei Paler, publicat în 2023 de editura Rocart în colecția Qproză. Am început să o răsfoiesc și m-am trezit la final.
Rezumat
Un programator obișnuit, până la un punct am putea spune că-i chiar banal, comite o crimă aberantă, nejustificată în vreun fel. Înainte, dar și după crimă, viața lui este oarecum monotonă, dominată totuși de un disconfort continuu pe care l-ai putea descrie drept inadaptare. La mediul social, cultural, la sine și la societate-n general.
Deși face parte din această societate în mod aproape exemplar, are această scăpare care curmă un destin (penibil și el) și care ulterior îl duce pe niște căi care testează multiple limite, făcându-l mereu conștient de fapta comisă (vrea să mărturisească persoanei iubite), punându-l în situații imposibil de tensionate (colaborarea cu poliția pentru un soft care ar ajuta la detectarea făptașilor unor infracțiuni exact ca ale lui) și oferindu-i contextul propice pentru o serie de dileme și filosofări pe tema vieții, morții, iubirii și vinovăției, a pedepsei divine.
Recenzie
Din fericire, am ținut minte cam tot ce mi-am zis pe când citeam romanul. Printre primele observații a fost faptul că se vede că autoarea este profesoară de limba și literatura română, ba chiar una implicată și ancorată în realitatea literaturii contemporane. Îți dai seama de acest lucru chiar și dacă nu citești pe clapeta cărții despre colaborările cu multe reviste bune de la noi.
Se vede că citește, că are și aparatul critic necesar pentru contextualizare, că are referințe, dar și că știe ce să facă cu ele (știți voi vorba aia care zice că devin critici cei care nu pot face ceva anume, așa am crezut și eu multă vreme, că profesorii vorbesc despre literatură pentru că nu o pot scrie ei satisfăcător sau că predau matematică pentru că nu se implică în rezolvarea unor dileme matematice vechi, dar cartea Oanei Paler m-a făcut să-mi recalculez puțin preconcepțiile).
Privită dintr-un anumit unghi, vocea personajului narator face ca Stadii să semene cu un autodenunț ce se întinde pe puțin peste 200 de pagini. Dacă vrei, romanul acesta poate fi unul polițist. Dacă nu, poate fi chiar convingătoare ca o cercetare psihologică și filosofică făcută prin intermediul unui personaj, chestionând astfel predestinarea, justiția divină și echitabilitatea la nivel de macrocosmos după destabilizările din microcosmos.
Cu toate acestea, personajul Oanei Paler nu este incapabil de iubire, ci dimpotrivă. Noua lui iubită devine rațiunea supremă, apropierea de ea pare să spele, chiar dacă prea puțin, vinovăția trecutului, alinând acolo unde el așteaptă doar pedeapsă. Care nu întârzie să apară, dar care se lasă puțin așteptată tocmai pentru a conferi aura de suspans, mister și tragism care să completeze fatidicul peisaj al unei existențe risipite.
Îndrăzneață și alegerea autoarei de a alege o voce narativă masculină, căreia cred că i-a oferit complexitatea cuvenită, deși la început mi s-a părut riscant că a preferat acest lucru.
M-am gândit și că mi-ar plăcea să văd ecranizat romanul într-o bună zi. Frământarea interioară a personajului principal, narator al zbaterii pentru fericire și existențialismul izbitor, dublată de acțiunile care duc totul în sfera romanului polițist, ar da foarte bine la proiecțiile de filme românești de la festivalurile de prin țară și din afară. Cartea asta merită nu doar să-și găsească tot mai mulți cititori, ci să crească și să se metamorfozeze în scenarii de teatru și film.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.
Leave a Reply