Cea mai dură carte despre abuz

Tristul tigru a apărut în original în 2023, iar la noi a fost tradusă din franceză de Svetlana Cârstean și publicată în 2024 în colecția Anansi Ego a imprintului Anansi. World Fiction din Grupul Editorial Trei.

Pentru mine, Tristul tigru e cea mai dură și sinceră carte pe care am citit-o despre abuz sexual, dar și cea mai puternică, o găsesc având rol aproape terapeutic pentru alte persoane care au trecut prin asta, dar și rol educativ pentru oricine simte că are gânduri de justificare pentru incest, abuzuri sexuale asupra minorilor, coruperea acestora și alte infracțiuni care se întâmplă, totuși, peste tot în lume, dar despre care nu se vorbește suficient și parcă nici tocmai competent dintr-o varietate de motive.

Tristul tigru începe cu „Portretul violatorului meu”, o secțiune în care autoarea încearcă exercițiul de a se pune în pielea și mai ales în mintea violatorului. Acesta este tatăl ei vitreg, un bărbat care se grăbește să îi cucerească mama atunci când o cunoaște și alături de care are repede alți copii.

L-am perceput mult timp ca pe un demiurg, ca pe o ființă mai măreață decât natura. Îl vedeam ca pe o creatură mitologică, un Sisif, un Prometeu torturat de demoni. Mai târziu, retrospectiv, mi-am spus că era poate pur și simplu un ratat care avea darul manipulării și care a profitat de vulnerabilitatea celui și mai slab decât el. În lumea închisă a familiei, era atotputernic. Era fără îndoială ambele personaje simultan, un titan și un vierme. Nu e oare de preferat să fii mai degrabă victima celui dintâi decât a celui de-al doilea? (p. 17)

Avem parte, bineînțeles, de perspectiva ei, înainte de toate, dar și de documente obiective, așa cum sunt fragmentele de ziar în care i-a apărut povestea. Pe lângă toate amintirile relatate când cu limbajul copilului căruia i s-au întâmplat toate acestea, când cu cel al adultei care s-a salvat și a apelat la justiția ai cărei specialiști l-au etichetat pe bărbat drept „pervers narcisist cu tendințe sadice” (p. 28), mai citim și despre relația lui Neige Sinno cu cărți precum Lolita, asupra căreia realizează o analiză cum nu cred că au citit prea des mulți dintre cititorii obișnuiți, o meditație asupra discernământului cititorului, dar și al scopului literar al cărții.

În plus, autoarea face referire și la studii asupra abuzatorilor de copii, realizând și un portret standard al abuzatorului, și investighează câteva exemple de fascinație pe care omul obișnuit o resimte față de răufăcători, dar și ipocrizia societății, cea care deseori însoțește, scuză abuzatorii și acuză victimele.

Nu are foarte multe răspunsuri cartea aceasta, dar are, în schimb, multe întrebări și teorii, explorări subiective ce pot îndruma și cititorii spre o autoanaliză eficientă, care le poate dezvălui pistele pe care trebuie căutate eventualele răspunsuri despre cauze, vinovății și pedeapsă, precum și despre numeroasele situații în care abuzatul devine agresor, deși aceasta nu este o condiție obligatorie.

Este foarte important de punctat faptul că Sinno afirmă că nu scrie în scopuri terapeutice, nu crede în asta. Scrie pentru că spune că tăcerea e trădare, pentru că e important să știm ce implică un viol, să pricepem ce tip de putere se tranzacționează în astfel de situații, dar și pentru că, așa cum foarte bine punctează, o astfel de carte ajunge să fie, tragic, tot un proiect al violatorului. 

Citind Tristul tigru, afli cum funcționează mecanismele abuzului, înțelegi de ce „ea nu a zis nu”, de ce „nu a spus nimănui” sau „ce purta ea în acel moment”, înțelegi forța extraordinară de manipulare pe care o are un adult compromis moral asupra unui minor care depinde de acest adult față de care poate simți totodată admirație și frică. Mai ilustrează, de asemenea, și dificultatea cu care se poziționează față de aspectul lor fizic supraviețuitorii unui viol. 

Pe parcursul a peste 250 de pagini, Neige Sinno caută răspunsuri la întrebările despre motivele pentru care adulții comit astfel de fapte împotriva copiilor, iar răspunsul este unul pe cât de simplu, pe atât de tragic și real:

Cum se poate ca o asemenea fetiță să atragă privirea unui bărbat? Ce vede el când o vede? Ce poate fi erotic la o mică ființă cu genunchii juliți, care nu și-a pierdut încă toți dinții de lapte, care poate sta o oră întreagă ca să prindă șopârle printre pietrele fierbinți ale după-amiezii?

Inocența, asta e de văzut la ea, cea mai pură inocență. Și ceea ce atrage e poate simpla posibilitate de a o distruge. (p. 39)

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI. Dacă recomandările mele de carte ți se potrivesc și îți plac cărțile pe care le descoperi cu ajutorul meu, susține proiectul independent ancazaharia.ro abonându-te pe Patreon.