„Soția-vulpe”. Un alt fel de a explica existența și nevoia de feminism în orice societate și epocă

Soția-vulpe e prima mea întâlnire cu autoarea Yangsze Choo – și cu siguranță nu e ultima, am văzut că la noi mai sunt traduse Mireasa fantomă și Tigrul nopții, pe care plănuiesc să le citesc curând tocmai pentru că această primă întâlnire m-a convins nu doar de faptul că romanul de față este un strigăt feminist necesar și impecabil executat, ci și pentru că mi-am dat seama că am de-a face cu o prozatoare talentată, atentă și precisă, chiar tăioasă, care poate contesta norme patriarhale retrograde.

Soția-vulpe a apărut în România în 2025, în colecția folio a Editurii Litera, în traducerea din limba engleză realizată de Irina-Marina Borțoi. 

Romanul are cel puțin două fire narative. Primul urmărește istoria vieții și pierderilor suferite de o femeie-vulpe, spusă chiar din perspectiva ei, aceasta fiind plecată în căutarea ucigașului copilului său pentru a-i răzbuna moartea. Al doilea se concentrează pe Bao, un detectiv amator în vârstă și tot mai bolnav, însărcinat cu misiunea de a o găsi tocmai pe această femeie-vulpe despre care nu are prea multe detalii și în a cărei existență mitică nici nu prea crede.

„Exist fie ca un canid mic cu blana deasă, urechile ascuțite și picioarele negre și frumoase, fie ca o femeie tânără. Nici una nu-i o formă sigură într-o lume condusă de bărbați. Sinceră să fiu, aș prefera să arăt ca o bunicuță; asta mi-ar da măcar un aer respectabil, în concordanță cu vârsta mea. Ceea ce mă face să notez în jurnal că deși majoritatea poveștilor se concentrează pe vulpoaicele frumoase care trăiesc devorând qi-ul, sau forța vitală, puține se spun despre masculi. Femeile care umblă cu bună știință făcând ce le taie capul vor fi, mai mult ca sigur, criticate. Un bărbat chipeș și șiret e cu totul altceva. Majoritatea vulpoilor sunt forțați să se retragă sau să-și însceneze moartea când înfățișarea lor nefirească, fără vârstă, începe să-i tulbure pe oameni. Nu mă faceți să încep să povestesc despre nedreptatea situației; în general evit masculii din rasa mea. (p. 9-10)

Narațiunea e captivantă, complexă, iar personajele sunt foarte bine conturate, reușind să redea o imagine a unei epoci demult apuse: începutul anilor 1900 în China (Manciuria), respectiv Japonia, o lume în care femeile sunt tranzacționate și deseori omorâte pentru nesupunere sau chiar și numai pentru că subliniază ipocrizia faptului că sunt făcute „vinovate” pentru că refuză căsătoriile aranjate cu tot felul de bătrâni respingători și își doresc soți tineri și care să le placă estetic, în vreme ce bărbații sunt lăudați pentru că ar face orice să aibă o femeie, chiar dacă ea nu îi vrea, și încurajați să dezvolte această tenacitate care nu ține cont de preferințele ori chiar drepturile și libertățile femeilor. Bărbații au mai multe soții și partenere, dar femeile infidele sunt îngrozitor pedepsite, iar fetițele sunt uneori ucise la naștere.

Atmosfera este aproape în totalitate stranie, dată fiind ambivalența acestor oameni-vulpe, care devin tot mai prezenți pe măsură ce înaintăm în roman, avem și foarte multă simbolistică, iar în esență vorbim despre o poveste despre spații închise (Japonia, care a fost sute de ani închisă vizitatorilor) și teritorii ample, deschise, despre stepă și taiga. Supranaturalul e palpabil, experimentat de mai multe personaje, și ulterior, pe măsură ce trece timpul, se transformă în mit popular.

„Vulpile sunt atrase în mod natural de necazuri. Unii spun că asta se întâmplă fiindcă noi le provocăm, dar adevărul e că haosul e mereu interesant și deseori profitabil.” (p. 373)

Ambivalența caracterizează vulpile: ele sunt și vânate, dar și venerate; ele însele posedă niște caracteristici care le pot face cel mai devotat prieten și, în același timp, cel mai de temut inamic. Longevitatea lor ne poate duce cu gândul la romanele cu vampiri, dar acesta este singurul element care poate sugera această direcție, în rest avem complexitate narativă, e mai amplu moral, cu dileme numeroase și, în plus, demontează preconcepții. 

Avem astfel ocazia să înțelegem și cum funcționau aceste lumi în care ordinea nașterii dicta rolurile și succesul în viață, precum și cum activau sistemele de putere din spatele stabilimentelor care tranzacționează femei sărace.

„O tânără neînsoțită și care are bani ridică întotdeauna semne de întrebare.” (p. 279)

Totodată, romanul Soția-vulpe ne amintește că femei excepționale, poziționate înaintea vremurilor lor, au existat întotdeauna în istorie, chiar dacă ele sunt deseori fie date deoparte din perspectiva oficială, fie ridiculizate sau mitizate și, în orice caz, reduse la tăcere pentru a nu servi drept exemplu de emancipare.

Eu o recomand mai ales pentru că este o poveste despre iubire, femei exploatate și voci feministe atipice, un subtil triunghi amoros, răzbunare și devotament matern, dar și pentru că subliniază niște eșecuri ale societăților trecute și prezente, așa cum e cazul soțiilor minore, a concubinelor fără drepturi și a femeilor tratate îngrozitor (avem și exemple de femei zidite, lucru care inevitabil duce cu gândul la Ana lui Manole din cultura noastră).

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI. Dacă recomandările mele de carte ți se potrivesc și îți plac cărțile pe care le descoperi cu ajutorul meu, susține proiectul independent ancazaharia.ro abonându-te pe Patreon.