De la mijlocul secolului al XIX-lea și până în 1912, insula Malaga din Maine a fost casa a zeci de persoane de rasă mixtă, refugiate acolo după abolirea sclaviei sau ajunse pur și simplu ca la o ultimă soluție, departe de prejudecățile majorității. În 1912, cei 47 de locuitori au fost forțați de autorități să evacueze insula, iar unii dintre ei au fost mutați la Școala pentru Debili Mintal din Maine.
Chiar dacă, în urmă cu aproximativ un deceniu, a fost emis un document care exprima „regretul profund” pentru situație, guvernatorul de la momentul evacuării spunea unui reporter că cel mai bine ar fi „să le ardem cocioabele, cu tot jegul din ele”.
Un alt Eden spune povestea urmașilor fostului sclav Benjamin Honey și a soției lui irlandeze – la un secol după ce soții Honey s-au stăbilit pe insula devenită adăpost și pentru alți marginali, cu toții extrem de săraci, dar care își duc traiul de zi cu zi așa cum pot, fără să deranjeze pe nimeni altfel decât prin simpla existență. Misionarul Matthew Diamond încearcă, în 1912, să îi educe pe copiii insulei – deși bine intenționat, este și el plin de prejudecăți, la fel cum sunt și continentalii pe care insularii îi evită cu orice preț.
Chiar prezența lui acolo atrage atenția autorităților care, în stilul eugenist specific vremii, decid să „curețe” insula de acești locuitori care o împiedică să-și atingă potențialul de destinație de vacanță.
Localnicilor nu le vine să creadă că trebuie să părăsească singura casă pe care o cunosc, sunt îngroziți de perspectiva continentului, se revoltă cât pot și se împotrivesc. Pare că au o șansă doar cei care nu păstrează indicii fizice ale moștenirii genetice de culoare, ceilalți sunt „condamnați”.
Nici unul dintre insulari ori dintre strămoșii lor nu plătise taxe vreodată, nici nu avusese cont sau împrumut bancar, nu-și scosese certificat de naștere, licență de căsătorie ori permis de pescuit. Trăiseră cu toții pe insulă mai bine de un secol, nici prea ajutați și nici stingheriți de locuitorii de pe continent. Știau, firește, că omul de la primărie are legătură cu alungarea lor de pe insulă, însă nu erau tocmai lămuriți ce au de-a face cu asta hârtiile pe care îi obliga să le primească. (pag. 226)
Preconcepțiile fuseseră cele care au stat la baza formării comunității de pe insulă – acum, tot ele îi forțează pe oameni să plece.
Un alt Eden e un roman presărat din plin cu dovezi de nedreptate, dar și demnitate și luptă onestă, cu incest și crime absurde (cei veniți să evacueze insula omoară un copil) și necesare (femeia care îl împinge de pe stâncă pe tatăl ei, care este și tatăl copilului ei abia născut).
Ce nu mi-a plăcut
Exact stilul în care este scrisă a fost problema pentru mine: deși apreciez eforturile stilistice, aici au părut forțate și deloc necesare, ca niște demonstrații pe care autorul a vrut să le facă pentru a ne arăta că știe să scrie „frumos”, despre lumina care cade într-un anumit fel, dar total irelevant pentru narațiune, chiar simțindu-se ca elemente disruptive, inoportune, ajunse acolo întâmplător, din altă parte, vag legate de firul principal ori de cele secundare.
Un alt Eden poate fi citit ca încă o dovadă a eșecului Statelor Unite ale Americii în relația cu marginalii și tocmai din acest motiv mi se pare destul de irelevant stilul lui Paul Harding – care e posibil să nu mi se potrivească numai mie. Dar asta nu anulează cu nimic necesitatea ca o astfel de carte să existe și să fie citită.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.
Leave a Reply