Într-o doză de realitate dură, minuscule sclipiri de bine și frumos

Una dintre cărțile memorabile din 2024 este, pentru mine, Steaua Divină. O carte aleasă la întâmplare, despre care nu știam nimic, cum nici despre autoare nu știam, cu titlu care mă crispase la început, dar care în final a reușit să mă surprindă și să mă impresioneze cu caracteristici pe care rareori le-am întâlnit cu atâta constanță la prozatorii români contemporani.

O proză cu-adevărat vie, dinamică, împletind – atât de natural și uman – drama și tragedia cu umorul și speranța, lucruri care dau și senzația asta copleșitoare de autenticitate care nu poate fi mimată sau imaginată.

Steaua Divină a apărut în 2024 în colecția Pantazi de la Editura Litera, sub coordonarea lui Cosmin Perța. E un volum cu 15 proze scurte – unele de sine stătătoare, altele care pot fi legate, dacă vrem, de altele din volum, cu fire mai subțiri sau mai groase. Asta și pentru că tind să cred că multe sunt de inspirație autobiografică (unele sunt, în orice caz, după cum declara însăși Violeta Berea pentru Revista de cultură Familia); mai mult, personajul Oara (ce nume frumos!) apare deseori, făcând ca volumul să se poată citi și ca un roman-puzzle.

În primul text, de exemplu, „Soarele și pionierii”, întâlnim un limbaj simplu și o perspectivă de copil, dar care atinge subiecte grele și dureroase, mari și importante pentru societatea noastră de dinainte de 1989. În al doilea, „Conversații cu Robin”, pătrundem pe un plan și mai dur, unul vizând dezinteresul unei familii, context prielnic unui abuz sexual care are loc asupra unui minor care are încredere într-un adult care îi este rudă și reper.

În continuare, explorăm și alte dimensiuni narative impresionante prin formă și fond: reintegrarea socială (impusă de familie și biserică) după divorțul la menopauză, ura față de părinte, împăcarea și echilibrul care urmează după perioade tumultuoase, pandemia și mecanica distanțării la școală, campaniile electorale în comunitățile mici, alegerile profesionale pe care le fac profesorii ca să poată supraviețui, frustrările implicite și bucuriile smulse de la munca în străinătate.

Mai mult, scenele intime sunt foarte bine scrise, sunt credibile și naturale – spre exemplu, nu lipsește nici o doză de voyeurism, care se simte deopotrivă ca binecuvântare și tortură, în vreme ce mamei de-acasă i se taie un picior. Tocmai aceste detalii fac ca proza Violetei Berea să traverseze granițele ficțiunii și să se insinueze în viața cititorului: totul e intens și absurd, plictisitor și surprinzător ca-n viața reală, acolo unde tragedia și fericirea merg mână-n mână.

Așa cum se întâmplă și în continuare, când citim despre emoțiile ieșirii din țară, vizitele în lagăre nemțești, lipsurile traversate de populația de rând pe axa Ceaușescu-Băsescu, abuzuri sexuale în școli și sarcini la minore. Realități bine integrate în volumul acesta în care se fumează atât de mult, încât am așezat-o imediat pe autoare, în plan mental, pe raftul cu cărțile Mariei Orban și cele ale lui Marin Mălaicu-Hondrari.

Cum spuneam, duritatea și durerea din Steaua Divină sunt extreme, dar și umorul e pe măsură; rezolvările autohtone la probleme cotidiene nu ar mai trebui să surprindă, dar totuși o fac, incursiunile în trecut pentru a sonda năzuințele copiilor care am fost sunt contagioase și pentru cititor. În lumea Violetei Berea, exact ca în cea reală, a noastră, moștenirile stranii deschid căi către lucruri și mai ieșite din comun, anumite categorii de bărbați sunt mai degrabă neajutorați în lipsa partenerelor, sistemul medical românesc nedrept și neprofesionalismul la anunțarea diagnosticelor, detalii care subliniază o idee recurentă, aceea că durerosul sentiment că nimănui nu-i pasă, oricât de pesimist, este solid ancorat în realitatea familiară, cotidiană. E multă boală și neputință aici, dar și o frumoasă vulnerabilitate umanizantă, chiar feroce, dacă are sens această alăturare.

Toate acestea, dar și altele, pe care insist să le descoperiți singuri, fac din Steaua Divină o lectură obligatorie pe multiple planuri: trebuie să o citești și ca să vezi cum se scrie la noi când se scrie foarte bine, dar și să experimentezi cum se trăiește în lumea reală, deseori rurală, fără filtre și ajutoare divine, fără politici salvatoare sau măcar practici umane, doar cu piedici și suferințe și, numai pe alocuri, cu minuscule sclipiri de bine și frumos absolut încântătoare în acest echilibru fragil, dar definitoriu pentru experiența umană cotidiană.