Viața ca un râu

M-a cucerit în totalitate narațiunea din Eu rămân aici și știam, în linii mari, că s-ar putea ca Viața ca un râu să-i semene, așa că m-am apucat imediat și de aceasta. A fost nevoie de puțin efort din partea mea pentru a-mi scoate din minte cartea precedentă și a-mi ajusta așteptările, trebuie să recunosc, pentru că eu îmi doream o experiență cât mai apropiată de cartea lui Balzano, dacă nu chiar identică.

Viața ca un râu e scrisă de Shelley Read și publicată în același an și în original (Go as a River), și la noi: 2023. Traducerea de la Editura Litera, din colecția folio, este semnată de Bogdan Perdivară.

Dacă tot am început acest roman în raport cu cel menționat în introducere, mă simt datoare să le prezint într-un fel de raport comparativ: amândouă stau excelent la capitolul narațiune și emoție, stil și temă. Te acaparează și te copleșesc, mai ales date fiind rădăcinile lor prinse într-o realitate. Mai mult, acțiunea are loc cam în același timp, în jurul celui de-Al Doilea Război Mondial și imediat după terminarea acestuia.

În ambele este vorba despre viața de dinainte și după un eveniment marcant: distrugerea localității de reședință a personajelor pentru a face loc unui lac de acumulare: în Eu rămân aici, localitatea Curon din Italia – pentru crearea lacului di Resia; în Viața ca un râu, orășelul Iola din Gunnison County, Colorado – pentru Blue Mesa.

Astfel, în numele progresului, personajele sunt nevoite să își ia viețile de la capăt în altă parte. Unii se împotrivesc și ajung până la rebeliune, renegare, crimă – alții cedează aproape calm și cu inima ușoară (așa are și mai mult sens titlul din engleză, to go as a river însemnând să te lași purtat de viață fără înverșunare, fără împotrivire la capriciile ei).

Însă, în vreme ce prim-planul în Eu rămân aici este pe acest eveniment traumatizant pentru o întreagă comunitate, în Viața ca un râu acesta e doar un fundal asigurat pentru istoria mică: Victoria Nash, o adolescentă din Colorado care preia toate rolurile din gospodăria familiei după dispariția mamei sale, îl întâlnește întâmplător pe fascinantul nativ american Wilson Moon. Fiind încă prea prinsă în așteptările mele legate de carte, nimic nu mă pregătise pentru destinul tumultuos căruia îi cedează cei doi.

Prima parte a cărții mi se pare reprezentativă pentru perioada aceea și societatea de atunci, marcată de ignoranță, habotnicie, rasism, misoginie și misoginie internalizată și multe altele.

În partea a doua, o crimă și o sarcină schimbă tot pentru Torie și începe să semene cu Into the Wild prin prisma adaptării dificile în natură și a armoniei cu aceasta, fricile depășite și chiar ulterioara comuniune. Treptat, Torie pierde absolut tot, în vreme ce în jur dispare până și calea ferată, anticipând dispariția întregii localități.

Toată viața ei ajunge să fie redusă la nimic altceva decât livada de piersici a familiei. Pe de altă parte, ea este prima care își vinde terenul guvernului care vrea să-l inunde pentru progres. Piersicii devin, astfel, singura „familie” pe care Torie o poartă cu sine.

Trecând la a treia parte, e aproape cinic cum poate să se desprindă de ceea ce am crede că e important pentru ea, dar și modul cum se reinventează acolo unde ne-am aștepta să o vedem dărâmată. Preț de multe pagini, n-am știut să-mi spun dacă e egoistă, inconștientă sau imatură, mai ales că într-un moment-cheie (abandon) mi se păruse de-a dreptul irațională. În destule privințe, e ahead of her times, în altele, dimpotrivă, se supune viziunilor conservatoare ale societății în care trăiește. Zelda, noua ei prietenă, este uimitoare, mi-ar fi plăcut să aflu mai multe și despre ea.

Partea a patra, care ne poartă până în anii ’70, m-a făcut să mă gândesc la personajul feminin din romanul (fenomen pentru mine) Acolo unde cântă racii. Poate din cauza unei retrageri și mai asumate din lume, a distanțării care amestecă regretul cu resemnarea. Și mai are loc și o regăsire puțin probabilă, dar emoționantă, chiar dacă nu în termeni ideali.

Viața ca un râu este și un excelent prilej de discuție despre câteva subiecte dificile în istoria civilizației: stigmatizarea mamelor adolescente; discriminarea și crimele împotriva minorităților oprimate – aici, nativii americani; exploatarea tinerelor prin muncile casnice neremunerate făcute în casele familiilor lor, cu prețul educației și sănătății; traiul în afara normelor sociale, departe de civilizație și stereotipurile ei. Eu am citit-o și ca pe o carte a maturizării și responsabilizării, căci Torie chiar nu se (mai) împotrivește vieții, ci o lasă să-i spele experiențele exact ca un râu.