Un lup atârna în cais, cu capul în jos e prima carte de Mo Yan pe care reușesc să o și termin de citit; de unele dintre romanele lui m-am apucat de-a lungul timpului și, din cine știe ce motive, le-am abandonat; Mo Yan însuși e un scriitor care m-a intimidat dintotdeauna, care mi se pare la fel de rigid, poate chiar rece și intimidant ca Vodolazkin (despre al cărui Laur am scris aici), oameni care te impresionează prin simplitate și complexitate într-un amestec de proporții nemaîntâlnite, irepetabile la scară largă sau măcar intenționat.

Nu degeaba amintesc de un scriitor de limbă rusă mai sus; o fac pentru că Mo Yan și scriitorii asiatici au, în general, ceva distinctiv, la fel ca rușii, iar de cele mai multe ori este vorba despre felul în care lumea e văzută: ca un bulgăre de realitate care poate fi ori de-a dreptul gelatinos, ori contondent, niciodată facil, niciodată la îndemână pentru a-i fi deprins sensul profund. Copii sunt, în ambele cazuri, expuși direct ororii și tuturor „semnelor” maturității, fără creșterea ferită și supravegheată specific occidentală. La fel, interpretarea lor pune niște limite între duritatea maturității și naivitatea copilăriei pe care în alte locuri nu le-am întâlnit.

Astfel, în colecția de povestiri intitulată Un lup atârna în cais, cu capul în jos, totul pare mereu vegheat de un soare mare și roșu, amenințător și liniștitor deopotrivă, care nu știi dacă va apune sau nu vreodată. Apa clipocește, auriul și argintiul sclipesc, anunțând posibilitatea supranaturalului, a magicului, a inexplicabilului. Orbirea este o metodă de negare ori blocare a destinului amoros sau, mai grav, de pedeapsă; execuțiile publice își găsesc justificări dintre cele mai greu de crezut în orice alt context, iar familiar ne poate părea „ghinionul” de a fi prins după comiterea unei fapte ilegale, nu regretul. Nu există revoltă în fața morții la personajele lui Mo Yan, ci doar bucuria la gândul reîncarnării grăbite astfel.

Cum spuneam, copiii sunt desensibilizați prin expunerea la tot felul de tragedii, iar realitatea care se modifică treptat și înfricoșător în fața ochilor personajelor le face parte integrantă a magiei, cu liniștea ca fundal care înseamnă mereu mister. Tot copiii au jocuri cu tentă militară, agresivă, într-o lume în care politicul dictează viața privată și în care părintele e gata să-și omoare copilul în bătaie, însă cu grija de a-i da pantalonii jos înainte, ca nu cumva să-i rupă. Tot copiii își îngălbenesc intenționat degetele, ca să pară fumători și mai mari decât sunt, iar ce e în jurul lor e privit fără mirare ori revoltă.

„După aceea, băiatul a văzut un cățeluș galben lovit de o mașină,
care mergea împleticit, trăgându-și mațele după el prin praf
de parcă ar fi tras o sfoară fără capăt.” (pag. 137)

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici.

Facebook Comments